Am învățat la școală, pe coate tocite, cum Universul a înflorit în zeci de dimensiuni odată cu Revoluția Industrială începută în secolul al optsprezecelea.
Profesorii de istorii ne-au bătut apa în piuă despre cum evoluția a marcat cu fierul încins secolele de pionierat ale industriei actuale, cum eficientizarea proceselor de producție a creat realitatea în care ne învârtim bezmetici astăzi. Standardul de viață a trecut atunci la nivelul 0.1, de la 0.01 și, la scurtă vreme, a început inventarea roții tehnologiei, când electricitatea a pus piciorul în prag și s-a instalat ca normă în fiecare cămin. Sigur, România 2016-ului tău diferă mult de cea a copiilor din Ursici, dar nu face asta subiectul discuției noastre.
Pun pariu că primii oameni care au văzut imagini animate la TV, când au apăsat pe un buton ale unei cutii mari și greoaie, au glăsuit ca mine în această dimineață: Wow! Doar că eu astăzi, spre deosebire de ei, am intrat cu mici așteptări într-o sală de conferință șic amenajată să mă facă să mă simt acasă, mi-am pus o cască pe cap și am apăsat pe niște butoane. Am mișcat stânga dreapta capul, am privit cerul și am intrat în navetă, mi-am imaginat că sunt Han Solo în spațiu și am uitat că sunt într-un hotel. Am testat Oculus Rift, varianta finala, după ce acum doi ani, am încercat senzații tari, credeam eu atunci, disipate prin Oculus Rift DK1.
Îmi spuneam atunci, ca Warner Brothers (unul dintre ei): Cine naiba vrea să audă actorii vorbind? “La ce folos să îți pui pe cap așa masivă cască pentru câteva ecrane colorate în care, într-adevăr, te scufunzi, dar cam atât?”. Parcă nu eram convinsă că înotul prin imagini, oricât de imersive ar fi fost ele, merită deranjul. Contentul interactiv cu adevărat lipsea.
Au trecut aproape doi ani și multe s-au schimbat, multe au venit peste noi. Revoluția la care asistăm acum este la fel de mare ca piatra de hotar numită televiziune. Deși rețelele sociale încearcă timid să creeze o punte de dialog între ascultător/ telespectator și radio/ TV, acestea rămân în sine canale de comunicare și de entertainment monodirecționale și poate în următorii ani, nu multe se vor schimba pe acest front.
Realitatea virtuală pe care am simțit-o astăzi prin Oculus Rift și HTC Vive începe un secol de schimbări în modul în care relaționăm unul cu celălalt și un mileniu de evoluție a omenirii. Deși content-ul disponibil pentru asemenea device-uri este încă limitat, industriile care au mult de câștigat din propagarea acestei tipologii de tehnologie – entertainment-ul (porn, să fim mai exacți; aceeași industrie ce a făcut ca Blu-ray-ul să devină un standard, în locul HD DVD), gaming-ul, medicina, arhitectura, vor investi masiv în următorii ani în dezvoltarea conținutului și aplicabilității realității virtuale.
Chiar dacă industria, cu Nvidia în frunte, lucrează încă la a oferi soluții cât mai apropiate de câmpul vizual uman și la reducerea la zero a senzațiilor de sick motion, device-urile actuale oferă experiențe aproape complete. Să desenezi cu mâinile (aproape) goale un chip de copil și apoi să îi vezi nuanțele în 3D, mergând în cerc pe lângă el; să apeși pe trăgaci și să te transpui în sala de arme a unui club de tir sportiv; să pășești cu grijă pe marginea unei navete cosmice, de frică să nu te pierzi într-o gaură neagră; să te uiți în gol și să vezi cum zboară bucăți de metal prin negrul cosmic; să mângâi o vietate marină în propriul habitat. Sunt senzații inimaginabile până nu le trăiești. Momentan pot fi atinse, dacă ai ceva bani puși deoparte pentru distracție. Prețurile vor scădea, iar în ani, soluțiile vor fi mai accesibile, poate chiar le veți purta ca pe ochelari.
Chrisann Brennan, prima iubită și mama copilului lui Steve Jobs, spunea într-un documentar recent despre viața grand-ului că este paradoxal cum un om care și-a dorit să aducă oamenii mai aproape prin intermediul tehnologiei a ajuns să se înstrăineze de propriile lui sentimente și să se alieneze în lumea lui impenetrabilă, îngrădită în pini de plăci de bază. Deși implicațiile uriașe venite odată cu aplicabilitatea în construcția lumii viitorului sunt de netăgăduit, un Dumnezeu cinic pare că ne dă jucării să ne separe ca indivizi ai societății. De ce ai mai avea nevoie de un om alături de care să suferi, să plângi, când iubita din lumea SIMS a VR-ului, poate fi programată să te țină fericit 24/24? Totul vine cu măsură, ați putea spune, iar adicții găsim și în droguri și în casino-uri.
Adevărul este că VR-ul este un pic peste orice senzație tehnologică ați fi experimentat de când voi, cititorii WASD, v-ați născut, iar evoluția noastră ca specie, depinde și de voi, în mare măsură. Cum veți ști să profitați (sau nu) de magnitudinea posibilităților la care veți avea acces odată cu VR-ul o să dicteze și cât de mult va dura până vom putea coloniza noi galaxii. Singuri sau încă împreună, ca societate.
Pe larg si cu specs puteţi citi în curând în editorialul lui Octavian.
