De multă vreme am stat ca un căpcăun şi am aşteptat cu nerăbdare ziua în care genul meu favorit, Stealth (fie că sunt ele jocuri tip FPS, fie că sunt ele RTT), să iasă odată la suprafaţă şi să cureţe această planetă bolnavă, plină de oameni gri şi plictisiţi ai industriei jocurilor unde orice naiv care s-a jucat şi el puţin este acum mare om al review-urilor sau mai rău, plătit pentru a genera astfel de cancer.

De altminteri, societatea noastră de pe plaiurile mioritice este una de-a dreptul masochistă. Nu mă credeţi? Eu v-aş îndemna să vă uitaţi pe anumite posturi de televiziune şi să vedeţi acolo imbecilitate.

Dar acum deviez şi eu ca deobicei……ei bun, după ani buni în care genul Stealth nu prea a avut mare prezenţă pe piaţă, colac peste pupăză mă trezesc cu una bucată echipă Arkane Studios (responsabili pentru Arx Fatalis sau Dark Messiah of Might and Magic) cu nimeni altul decât Viktor Antonov (Designer şi Lead Art Director pentru Half Life 2) la cârma unui nou titlu cu influenţe de eră Victoriană, steampunk şi oleacă de fantezie joasă, căci aşa le place boşilor să ruleze. Acest titlu şi-a găsit un loc special în inima mea, nu pentru că e cine ştie ce revoluţie a jocurilor de genul, nu pentru un gen de fantasy care e din ce în ce mai exploatat, ci pentru faptul că reuşeşte să îmbine elementele a trei jocuri foarte dragi mie, mai ceva ca pe „o şauerma dă la Genin”.

Doamnelor şi domnilor, vă prezint Dishonored

Înainte să încep vă voi spune să nu vă puneţi aşteptări mult prea mari de la acest titlu……dracu, mai bine pune-ţi-vă aşteptările la nivelul ăla de Bioshock 2. E cel mai bine aşa.

La fapte să ne ducem! Oameni buni, cum să vă spun, Arkane au bătut moneda grav pe faptul că Dishonored te aduce într-un univers întunecat unde suferinţa, corupţia, totalitarismul şi o ciumă cât se poate de virală sunt la ordinea zilei. Ei bine, Dishonored o arde din plin cu aşa ceva, însă tot acest univers SUPERB (care pentru unii oameni = o notă satisfăcătoare…cumva) este bine voalat de art design, tocmai pentru a îţi lua ochiul de la multele sale lipsuri.

Să fie clar, personal, Dishonored are un scenariu SLAB şi rigid de la cap la coadă care schimbă cu puţin faptul că ţi se aruncă spoilere şi ţi se dă cu prefigurarea pe la bot de eşti lăsat cu un mare gust amar la sfârşitul fiecărui capitol. Ca să mă înţelegeţi mai bine, toată premiza jocului este răzbunarea……redus motiv, nu? Au mers atât de departe încât să îţi benguiască un mare REVENGE SOLVES EVERYTHING la fiecare spot promoţional aşa că de la bun început ştim că avem cu o poveste similară cu cea din V for Vendetta…..cu 90% mai puţin comunism chiar!

Protagonistul, Corvo Attano, mare bodyguard al Împărătesei Jessamine Kaldwin se prezintă în faţa dumneaei pentru a raporta situaţia ciumei şi de a cere ajutor provinciilor învecinate cu Dunwall, marele oraş stat unde acţiunea jocului îşi are loc. Revenind, doamna Împărăteasă este prezentată unui mare cuţit în ovare de către un asasin misterios a cărui voce este inconfundabilul Michael Madsen. Bun. Totul ok până acum, însă din păcate, tu, Corvo, marele fâs, eşti blocat în timp de acest asasin maestru vrăjitor barosan care te pune la respect şi te face pe tine cel vinovat de moartea femeii. Iată, conspiraţie 101!!!!

O zi mai încolo eşti aruncat într-o temniţă unde îţi aştepţi sentinţa finală şi dacă e să ne luăm după scenariul tipic, vezi doamne un personaj misterios te îndrumă să scapi cu viaţa şi să te alături unei rezistenţe menite să restaureze adevăratul succesor ş-anume fiica Împărătesei, Emily.

De aici, nea Corvo porneşte în aventura vieţii sale plină de intrigă politică, aventură pe muchie de cuţit, acţiune de taie sânge cu barda şi urinează bărbăţie, ce mai, fineţuri! Totul ar fi fost atât de bine cu acest joc, însă durata de 6 – 12 ore oferită în funcţie de cum alegi să joci (Action sau Stealth) este o mare, mare, MARE, bubă a jocului.

Ar fi trebuit să avem o aventură intensă cu durată bună, 20 de ore ar fi fost ok zic eu, însă nu e cazul, asta e, planeta încă se învârte. Sentimentul de dezamăgire este amplificat mai ales la sfârşitul jocului unde anumite personaje cu potenţial şi cu o anume alură sunt complet date la o parte sau omise complet din firul epic.

E clar oricum că avem de a face cu o franciză, însă dacă asta va fi exact ce plănuieşte Arkane, pe altă dată poate.

Prin umbre

În primă instanţă m-am gândit la Dishonored ca fiind urmaşul spiritual adevărat al seriei Thief, dar această senzaţie a durat foarte puţin. Şi vă voi explica şi de ce.

Nu ştiu dacă designerii lui Arkane au făcut asta intenţionat sau nu, dar Dishonored este construit pe un schelet foarte asemănător cu cel al lui Bioshock. În sensul că personajul vine echipat cu nişte puteri paranormale plus ceva armament pentru vremuri bune. Problema acestui sistem este că Dishonored îţi oferă o flexibilitate falsă, datorită faptului că anumite puteri nu pot fi combinate la fel de eficient între ele (un exemplu bun ar fi Time Stop şi Vortex), pe când un anume tip de stil de joc trebuie urmărit cu o combinaţie specifică de puteri şi arme pentru rezultate optime. Este păcat că s-a trecut cu vederea la departamentul arsenal, mai ales că designerii se dădeau foarte mândrii de super diveristatea situaţiilor pe care le poţi crea cu sculele existente.

Am zis puteri, da, puteri. La un moment dat Corvo primeşte o mască şi este înzestrat cu puteri paranormale cu ajutorul unui spirit misterios pe nume The Outsider. Din păcate, domnul Outsider nu este foarte darnic, iar ca orice joc în care progresia unui personaj înseamnă să colecţionezi o pană din fundul unui păun pentru a ajunge ultra vrăjitorul crainic distrugător de lumi. Dishonored îţi pune la dispoziţie în schimb, o inimă, (da, literalmente) care îţi arată locaţia unor talismane/rune pe hartă cu care îţi poţi cumpăra vrăji sau cu care îţi poţi însuşi anumite efecte pasive. Nu vă speriaţi, după cum am mai spus, sistemul este foarte simplu de folosit.

Puterile folosite de Corvo sunt 10 la număr (6 activabile, 4 pasive), iar acestea variază ca funcţie de la teleportare gen Blink, telechinezie gen Vortex sau controlarea oponenţilor gen Posession sau lucruri de utilitate în stilul Vitality care te face mai cărnos sau Shadow Kill care îţi preschimbă cadavrele inamicilor executaţi silenţioşi în cenuşă.

Efectele obţinute sunt destul de variate, după cum spumeam mai sus în cazul combinaţiilor. Armamentul răzbunării, căci aici s-a cam dat în bară se bazează pe câteva arme convenţionale care adaugă puţină sare reţetei. Un pistol, o arbaletă şi câteva lucruri ce pot fi aruncate prin mediu anume grenade şi capcane şi cam aici se opreşte toată treaba. Nu spun că nu e îndeajuns deoarece arbaleta cel puţin vine cu 3 tipuri de muniţie, însă restul armamentului este pe cât se poate de……răsuflat. Mă gândesc că cei de la Arkane nu prea au avut mare timp să termine tot proiectul şi că ce vedem acum este un prototip, însă lipsa de diversitate a ustensilelor de răzbunare este demoralizantă. Mai ales când îţi dai seama că ţi-a luat 30 de minute să termini o misiune cu minim de efort.

Revenind la gameplay, mecanica jocului te lasă să joci jocul în mai multe moduri, tocmai pentru a te îmbrânci în acel element de Chaos Rating introdus. Ideea e următoarea: În funcţie de cum alegi să abordezi o misiune, fie că vrei să zdrobeşti toată plebea sub bocanc şi să verşi tone de sânge pe pereţi, fie că vrei să devii o fantomă şi să treci ca vântul prin coridor pe lângă inamic, Dishonored îţi oferă o evaluare a performanţei la sfârşitul misiunii respective. Recunoaştem de unde e luată toată treaba asta….nu?

„Surprinzător”, dacă ai făcut ravagii prin oraş, Chaos Rating-ul mare va dicta ca următoarea misiune să fie puţin mai dificilă, lumea să fie mult mai alertă, panica să fie instaurată peste tot şi haosul să domine oraşul Dunwall. Totul în regulă până aici nu? Bun.

Dacă în schimb ai fost un bun samaritean şi ai încercat să nu tai vreo glandă sau în general să nu atingi un fir de păr şi să fi mai invizibil decât Hollow Man, ei iată, misiunile vor deveni din ce în ce mai uşoare, în special dacă te încumeţi să completezi şi obiectivele secundare care te ajută să obţii rezultatele optime şi non-letale. Ideea este că, indiferent de stilul abordat, garantez că fiecare misiune durează aproximativ 30 – 40 de minute, ceea ce nu prea e bine având în vedere că jocul are 9 misiuni. Sincer, eu dau vine pe level design-ul claustrofobic, dar hei, cine sunt eu să judec un designer? Găsiţi o demonstraţie în clipul de mai jos.

Vorbeam eu mai devreme de ceva similarităţi cu Thief? În afară de componenta de Stealth, mai există anumite obiecte preţioase şi anume tablouri, nestemate, porţelan, cărţi ş.a.m.d Într-un scenariu Thief, aceste lucruri ar fi reprezentat obiectivul principal, însă în Dishonored, astfel de lucruri sunt considerate lucruri opţionale. Şi pe bună dreptate, căci indiferent cum vrei să joci acest joc, economia simplistă nu prea lasă mult loc de opţiuni, mai ales când un item vine cu 3 upgrade-uri şi cu asta basta. Însă aici se opreşte toată schema Thief, drăguţ factor, dar inobservabil. Păcat.

Să nu uităm de AI, adică inteligenţa artificială pentru cei care joacă jocuri doar ca să se dea mari. Un joc bun de Stealth şi mai ales de Acţiune ar trebui să vină cu un AI cât se poate de inteligent şi Dishonored reuşeşte să fie un joc mediocru la acest capitol. În genere, AI-ul vine cu o rutină destul de uşoară în care dacă te vede îţi acordă o portiţă de 3, maxim 10 secunde în care poţi ieşi din vedere.

În caz că ai fost detectat, AI-ul va ţine să te urmărească peste tot, dar nu va merge departe şi nu va încerca să se urce după tine sau să te caute în colţuri mai greu de accesat. Nu vă supăraţi, dar pentru un joc în care ideea de bază este că eşti un om hăituit de lege, AI-ul este slab şi prost scriptat. Poate am eu standardele mari după anumite titluri care au avut AI-uri bine scriptate, poate sunt eu nebun sau poate sunt cei de la Arkane Studios încă novice la aşa ceva.

Jocul este simplu, chiar şi pe cea mai grea dificultate. Ai poţiuni de viaţă şi consumabile presărate peste tot în lume. La fel, pentru vrăji, există poţiuni de mana şi mai ales câteva efecte pasive din talismane care ajută la regenerarea acesteia destul de uşor. Practic, nu prea ai cum să mori, chiar şi într-o situaţie de combat, unde o simplă gardă te poate scăpa de multe belele, iar aplicaţia corectă a combinaţiei de vrăji gen Blink plus Time Stop, deja îţi asigură un nivel întreg curăţat sau un nivel prin care să treci fără să te observe nimeni. Dacă vreţi însă să simţiţi că vă trec sudorile, vă provoc să jucaţi fără Blink, vraja de bază a jocului. Eu unul, recunosc că nu aş putea fără.

Mă gândesc oare ce idei sau ce fel de conţinut au de gând să pompeze în el (asta dacă au vânzări desigur) sub forma unor DLC-uri ca să ţină jocul cu vânzări bune. Hmmm……extra misiuni ce au loc între capitole. Make it happen Arkane.

Steampunk in HD

Dishonored vine înzestrat cu engine-ul Unreal 3. Ceea ce ar trebui să fie un lucru bun însă marea problemă a engine-ului, cel puţin la cum a fost aplicat în acest titlu este că favorizează consumul de CPU şi nu al plăcii video.

Astfel încât, un procesor Quad Core vă cară jocul fără nici o problemă, indiferent dacă aveţi un model GPU mai vechi.

Nu mi se pare corect, mai ales că Dishonored a fost gândit pentru console, însă portarea pe PC este foarte bună aşa că cei care aşteaptă un titlu bun pentru PC….îmi pare rău, dar texturile şterse şi lipsa acută de opţiuni grafice se simte din plin. Vorba aia: „This is why we can’t have nice things Bethesda.”

Stilul artistic în schimb, este de nota enşpe. De ce? Totul a fost făurit de Viktor Antonov, omul responsabil pentru peisajele din Half Life 2) care cică a fost marea forţă din spatele acestui proiect…nu mă miră, deoarece în joc, există un personaj numit Anton Sokolov, un mare om de ştiinţă şi nu numai, un om al artei, reprezintă proiecţia blatantă a designerului de mai sus.

În orice caz, Dishonored este un omagiu adus bijuteriei Valve. Cu atât mai mult, Dishonored îmbină acest low tech (unde bobine imense de oţel aruncă cu energie prismatică în tine), cu un steampunk veritabil (în care arhitectura, costumaţia NPC-urilor, sunetul şi atmosfera sunt scoase din epoca victoriană), astfel reuşind să creeze o adevărată plăcere pentru creier.

Adică, cum să vă spun, te baţi cu oameni înarmaţi cu picioroange de oţel şi aruncătoare de grenade, cu soldaţi care se luptă în uniforme cu epoleţi şi asasini cu măşti de gaz care se teleportează şi te împuşcă cu arbalete cu muniţie incendiară. E minunat!

Sunetul este bun, coloana sonoră este o orchestră bine organizată, acompaniată pe alocuri de o chitară rece sau ceva electronic în anumite părţi ale jocului. Voice acting-ul este de zile mari, cu actori ca Susan Sarandon, Lena Headley (responsabilă pentru Cersei Lannister din seria Song of Ice and Fire), Brad Douriff şi desigur, bossul responsabil pentru miticul Mr. Blonde din Reservoir Dogs, Michael Madsen. Aşa că nu-i bai, calitate pentru urechea gamerului.

Un joc onorabil?

Fără să fiu rău, dar Dishonored este genul ăla de joc pe care îl aştepţi cu sufletul la gură doar ca să îţi dai seama după câteva ore de joc că defapt şi de drept ai căzut în capcana unei campanii de marketing bine pusă la punct.

Tot pachetul, de la început până la sfârşit, este o călătorie previzibilă, care îţi fură ochii cu peisaje şi locaţii create cu simţ artistic, de scurtă durată, ce oferă 0 rejucabilitate şi 0 libertate de mişcare. Nu pot să îi dau o notă mare, mai ales că s-a tot bătut moneda pe o poveste de zile mari şi nu am văzut aşa ceva nici măcar la final. Însă pot să iert pentru că este un aperitiv bun pentru Bioshock: Infinite…….pentru mine cel puţin. Rareori mai vedem un titlu stealth care vine destul de cizelat şi frumos ambalat, aşa că na. Puterea iertării?

Serios, sper să văd rezultate ceva mai bune în următoarele titluri Dishonored, pentru că o proprietate intelectuală proaspătă nu are cum să nu vină cu încă 2, hai 3 titluri în plus. Poate cine ştie, primim şi noi un adevărat succesor pentru Thief? Vă rog mult Arkane!

Storyline: 7.5

Grafică: 8

Sunet: 10

Gameplay: 8

Multiplayer: –

Overall: 7.8