Şi uite că au mai trecut câţiva ani şi nenea chel cu numele număr care este el un mare asasin cu puteri supraumane face o trece pe HDD-urile noastre. Ca să fie bine, am re-jucat Blood Money pentru a putea vedea mai bine schimbările aduse în Absolution. Rezultatele au fost interesante, însă e de bine sau de rău? Aflăm mai jos.

Să fim foarte clari cu privinţă la acest subiect. Hitman: Absolution nu este un succesor „adevărat”, ci mai de grabă un experiment (vezi Hitman: Contracts) pentru cei care sunt fani ai seriei. După cum era de aşteptat, marii „experţi” o să bată cu pumnul în piept, înverşunaţi de faptul că acest joc pângăreşte poruncile sacrosancte ale seriei: explorarea, aspectul de puzzle, atmosfera distinctă cu tentă europeană (prezentare serioasă cu substrat filozofic) produsă prin sunete inclusiv muzica şi dialogul. Însă staţi liniştiţi, căci am impresia că aceşti „experţi” nu vor vorbi de aşa ceva pentru că NU AU JUCAT UN JOC HITMAN ÎN VIAŢA LOR.

În fine, vă recomand să vă scoateţi ochelarii de nostalgie şi să încercaţi să priviţi şi voi industria jocurilor diferit, căci vremurile se schimbă şi asta e adevărul. Bun.

Părerile sunt împărţite. Unii sunt foarte îndrăgostiţi, alţii îl urăsc cu patos şi mai sunt şi cei care iau jocul cu un ochi critic, dar îl acceptă pentru ceea ce se vrea a fi. Ei, WASD.ro crede că noul Hitman suferă de ceea ce noi am spune „blestemul neamurilor” din simplul fapt că anumiţi veterani, foşti IO Interactive au predat ştacheta unor oameni noi, care nu prea au ei multă experienţă şi viziune cu privinţă la ce înseamnă conceptul de joc al lui Hitman. Este foarte interesant, însă de la personaje, muzică, ce mai, pân’ la întreaga atmosferă , băieţii noi s-au inspirat grav din filme grindhouse de Robert Rodriguez/Quentin Tarantino. Sigur, nu este Hitman, dar este un drum nou parcurs de această franciză şi eu îl înţeleg complet. Nu mă credeţi? Ascultaţi soundtrack-ul şi observaţi comportamentul personajelor şi uitaţi-vă la Once Upon A Time In Mexico/Kill Bill, trasaţi o linie între joc şi film şi de acolo vă daţi seama de ce.

 

 

Însă iar divaghez aşa că am să vă scald puţin în narativul seriei. După cum se ştia, Hitman este povestea unui bărbat clonat pe nume 47, angajat al unei agenţii de mercenari/asasini numită „ICA”, care porneşte într-un fel de aventură „soul searching” în care mai provoacă şi câte o moarte, două….hai, o sută în anume situaţii. Domnul 47, reuşeşte să îşi ucidă creatorul, un anume profesor Otto Wolfgang Ort-Meyer într-un laborator situat sub un sanatoriu din România. De acolo, o întreagă aventură îl duce prin fel şi fel de locaţii pe întregul mapamond, însă ultimele sale isprave au luat loc în Statele Unite ale Americii, unde nebunul de el, tocmai reuşeşte să dejoace planurile unei agenţii rivale numite „The Franchise”.

Ei bine, această agenţie rivală aproape că reuşeşte să distrugă complet agenţia ICA, însă după ce 47 decapitează întreaga conducere „The Franchise” lucrurile par să meargă înspre normal…..sau cel puţin….asta am crezut la sfârşitul lui Hitman: Blood Money. DAR DE UNDE DOMNULE!? Ca orice corporaţie care se respectă, Square Enix a chemat echipa de la IO Interactive, proaspăt mânjită cu rahat după cele două „fabuloase” 3rd person action Kane and Lynch, să facă din nou un joc Hitman. Zis şi făcut, căci sunt sută la sută sigur că acest nou capitol din serie a fost scăparea de la distrugerea prestigiului studio-ului danez.

Dar, revenim din nou la poveste. Ei şi iată, primele inconsistenţe şi primele greşeli ale bobocilor se şi arată. În primul rând, cum de a ajuns 47, care la sfârşitul lui Blood Money se refugiază în China şi cum a ajuns agenţia ICA să mai existe după ce mai toţi membrii fondatori fuseseră eliminaţi, singurii oameni rămaşi fiind Diana Burnwood, (fata responsabilă pentru operaţiunile lui 47) şi clonatul chelios.

Cum a ajuns agenţia să fie din nou înfiinţată cu membrii vechi când toţi erau morţi conform lui Blood Money? Nu se ştie şi nici că nu ne interesează, căci dacă luaţi aceste argumente şi vă duceţi la orice agarici care pretinde că e „cel mai mare fan al seriei” o să vă luaţi scuipat în ochi că sunteţi prea „nerdy” cu subiectul, iar la noi în ţară, nu se face aşa ceva…………………………mai sunteţi aici? Perfect, ei, se pare că aceste evenimente sunt explicate în detaliu în cartea Hitman: Damnation, pe care sper să o citesc cât de curând mai ales că Hitman: Enemy Within scrisă de William C. Dietz a fost o lectură surprinzător de bună.

 

 

Rapid derulăm ceasul şi ajungem în prezent unde 47 este instaurat înapoi în funcţia sa de asasin al agenţiei reformate ICA, unde primul său contract este uciderea femeii care i-a fost până acum singura legătură mai personală. De acolo, jocul vrea să te pună într-un rollercoaster emoţional unde pentru prima oară vei avea ocazia să vezi un 47 ceva mai uman. Fără mişto, 47 la un moment dat chiar cred că începuse să bocească, mai ales la începutul misiunii cu sanatoriul, dar poate că am auzit eu greşit. Ce este bine de ştiu este faptul că povestea este la fel de nebună ca şi în capitolele precedente, iar noi avem ocazia să ne jucăm un nou Hitman.

 

R.I.P. Oyabun Knife

Primul lucru pe care l-am observat când am pornit jocul a fost lipsa personalizării arsenalului. Ce-i drept am crezut că poate după prima misiune (tutorial) primesc şi eu o chestie acolo să mă lase să îmi pimp-uiesc pistoalele însă nu a fost cazul pe întreg jocul.

Reacţia mea însă nu a fost extremă, căci jocul acum te duce pe un drum care seamănă mai mult a film decât a serial, aşa că am zis „asta e” şi am continuat să văd exact ce şi cum. Gameplay-ul primelor două jocuri au propulsat această serie spre faimă pentru simplu fapt că ţi se oferea o cutie (hărţiile) în care puteai să faci anumite chestii după bunul plac. Începând cu jocul 3, anume Contracts, Hitman a mers pe un drum ceva mai drept, majoritatea misiunilor fiind destul de liniare…cel puţin în modul în care le puteai aborda. Absolution cântă FIX aceeaşi melodie însă pe aici, pe acolo, mai schimbă un beat (din engleză).

Componenta unde deghizarea mergea pe principiu, cel mai bun NPC de pe hartă are costumul care te lasă să mergi pe unde doreşti a fost scoasă pe geam. Acum, dacă eşti deghizat în poliţist, orice NPC care este clasificat drept poliţist de către joc te va detecta autmat dacă îi stai în câmpul vizual pentru mai mult de X secunde (pe Purist mode eşti observat aproape instant).

Părerea mea umilă este că era nevoie de hărţi de 3 ori mai mari pentru a te juca cu o astfel de mecanică, nu de alta, dar hărţile segmentate (aproape claustrofobice) ale jocului sunt în detrimentul experienţei de Hitman. De multe ori, trebuie să stai crăcănat şi să te mişti tiptil ca să nu păţeşti ceva, ceva ce ar fi normal seriei Splinter Cell, însă nu e normal în Hitman unde un cover system şi-ar fi avut rostul doar pentru momentele de combat intens, dar după cum am spus mai sus, echipă nouă, lipsită de experienţă, mai împrumută şi ei una, două.

 

 

Cel mai bun exemplu pe care vi-l pot oferi este în clipul de mai jos. Vă spun, am râs când mi-am dat seama într-un final de problema deghizărilor.

În caz că nu v-aţi prins, segmentul nivelului ce trebuie parcurs pentru a obţine costumul de poliţist este complet degeaba, deoarece poliţiştii oricum mă puteau observa de la distanţă mare indiferent de faptul că eram costumat ca ei. Pe scurt, degeaba te chinui cu anumite costume când sistemul de deghizări nu îţi dă mână liberă să te plimbi prin nivele şi să iei decizii bune. Cu atât mai mult cât pe Purist mode, deghizările nu îşi mai au nici un rost pentru că timpul de detectare este de 2 secunde.

Asta este singura hibă a jocului, lipsa de mişcare liberă. Constrângerea. Faptul că de fiecare dată trebuie să strângi din fund şi să te rogi la bunul sfânt să nu cumva să îţi bage un AI aleatoriu care să te observe în secunda în care ai trecut într-un loc mai sigur.

Însă nu disperaţi, că de aceea developerii au venit cu o „nouă mecanică” numită Instinct aka Eagle Vision, Sonar Vision sau Detective Mode. Acest Instinct este o resursă care îţi permite două lucruri: să vezi inamicul prin pereţi şi să îi vezi mişcările următoare şi să te poţi strecura pe lângă un inamic care împarte acelaşi tip de costumaţie fără să intrii la bănuieli. Ambele părţi sunt disponibile în funcţie de dificultate, însă amândouă sunt indisponibile odată ce joci pe Purist Mode. Practic, Instinct îţi face jocul mai uşor în situaţii tensionate, însă doar pe dificultatea Normal poţi aplica această sculă, restul setărilor fiind foarte restrictive la acest capitol.

Că nu putea să lipsească vreo formă de bullet time, Instinct îţi oferă prilejul de a îţi scoate armele şi de a împuşca inamici în succesiune ala Splinter Cell: Conviction sau Red Dead Redemption, fapt pentru care orice dobitoc de reviewer (şi mai ales orice cititor prost) se va da drept jignit pentru simplul fapt că „acest joc nu este Hitman.” Le-aş spune acelor oameni să se lase de jocuri, însă voi, cititorii deştepţi şi mai ales fanii adevăraţi Hitman o să vă daţi rapid seama că avem de a face cu acelaşi joc care a fost făcut şi până acum.

Repet, Tore Blystad, game designer-ul de pe Hitman: Absolution este un om cât se poate de cuminte, însă se vede lipsa de experienţă. Este ca şi cum l-aş pune pe Pompiliu de la Overheat.ro să îmi facă un document de design şi implicit să fie Game Director pentru următoarele jocuri Hitman. Acum înţeleg, veterani ca Jacob Andersen sau Rasmus Hoejengaard au şi ei planuri mai mari, însă un mic training să le faci ăstora noi înainte să îţi continue licenţa nu cred că ar strica. În fine, problema jocului este că suferă de un design foarte ciudat şi foarte….novice.

Vă spun cu mâna pe inimă, îmi e dor de zilele când curăţam un nivel doar cu un Oyabun Knife….

Noua adiţie a seriei este componenta de „multiplayer”. Am pus în ghilimele cuvântul pentru că defapt şi de drept, noul tip de joc multi numit Contracts este defapt un creator de challenges în care poţi marca orice NPC drept ţintă şi poţi seta regulile asasinatului după bunul plac. Pe scurt, un contract este un nivel în care ţi se dă o anumită ţintă (sau un set de ţinte) din nivel (orice NPC poate fi marcat ca aşa ceva), un set de obiective şi de acolo trebuie să duci până la capăt toată nebunia pentru a câştiga puncte şi recunoaşterea comunităţii Hitman.

Sună stupid, însă este destul de distractiv să încerci să faci misiuni în care ţi se cere să omori o ţintă într-un costum ridicol cu un obiect găsit undeva în fundul nivelului. Sunt dezamgăit că nu poţi edita nivelul în genul lui Far Cry 3, dar chiar şi aşa Contracts mode oferă ocazia fiecărui om de a îşi demonstra abilităţile de adevărat discipol al cheliei.

 

 

Glacier 2.0

Este un engine cât se poate de decent. De altminteri, echipa de la IO Interactive au preluat ce era mai ok din codul primului engine şi au pus tot ce era mai bun în engine-ul nou. Totul mai puţin optimizarea, care pe alocuri mai face câte un mic dip în fps-uri. În rest?

Totul e cât se poate de cristalin, imaginea produsă e curată, însă culorile jocului sunt puţin cam saturate, poate ar trebui cineva să le spună băieţilor de la IO că Hitman: Absolution cam ia expresia „eye candy” la propriu, căci de culorile stridente ale unor nivele săraca retină suferă. Cu toate acestea, Glacier 2 este un engine foarte drăguţ, destul de bine optimizat şi faţă de multe altele, oferă şi un mod de Benchmark destul de ok în care îţi poţi testa rig-ul.

 

 

Am avut însă frumoasa ocazie de a da de două bug-uri de clipping şi corupere de texturi frumuşel după ce am început să testăm jocul şi pe o placă NVIDIA GEFORCE GTX 680, pozele sunt cele de mai sus. Problema a apărut după o serie de Alt-Tab-uri şi a persistat până la restartarea jocului, dar în orice caz, bug-urile de prioritate mică sunt întodeauna drăguţe……mai ales bug-ul de script pe care îl puteţi viziona în clipul de mai sus.

 

 

În rest, sunetul este top notch….sincer să fiu, nu cred că am auzit vreo problemă până acum mai ales că volumul şi tonul se schimbă în funcţie de mediul în care te aflii. Ceea ce este un lucru extraordinar. Că tot discutăm de sunet, una dintre bubele jocului este că nu îţi clăteşte urechile cu un soundtrack demn. De ce? Păi ambientalul electronic rece produs de compozitorul Jesper Kyd nu mai există deoarece măria sa nu a lucrat la acest proiect, deşi ar fi trebuit, dar cine ştie ce probleme de contract or fi avut Square Enix din moment ce el deja lucra la încă două proiecte (Borderlands 2, Darksiders II şi Assassin’s Creed III). Actualii compozitori, Peter Kyed şi Peter Peter au preferat să schimbe linia melodică electronică cu nişte jam-uri scurte rock/country cu oleacă de orchestră inserată pe alocuri. Nu-i rău având în vedere că jocul pute a odă western, dar nu este nimic memorabil.

Voice acting-ul revine cu un proaspăt revenit, David Bateson (actorul după care Agentul 47 a fost modelat) despre care se spunea că nu va mai contribui cu nimic în acest episod al seriei…….defapt şi de drept ar fi fost un sacrilegiu să îndrăzneşti să modifici vocea consacrată a lui 47, aşa că mă bucur că Square Enix şi IO Interactive au luat o decizie bună de marketing. Restul personajelor includ actori de mare angajament ca Keith Carradine (Dexter), Vivica A. Fox (Kill Bill), Powers Boothe (Deadwood), Shannyn Sossamon (A Knights Tale) ş.a.m.d. Din păcate, actriţa originală a Dianei Burnwood, Viviane McKee a fost înlocuită cu Marsha Thomason, chit că săraca Diana nu va mai fi prezentă pe tot parcursul francizei, este păcat să vezi cum IO a fost inapt în a oferi un fan service cum se cade.

 

Hitman 6 deja?!

Încă din prima zi de lansare, Hitman: Absolution a fost un joc care a primit cele mai polarizante review-uri ale acestui an. De la publicaţii ca PC Gamer care au aruncat cu noroi în joc, până la Giantbomb care au apreciat cât de cât încercarea jocului de a face ceva mai inedit, review-urile au fost fie da, fie ba. Eu unul, vă spun să mergeţi pe încredere şi să încercaţi Absolution pentru că până la urmă, nu e foarte diferit de titlurile vechi. Singurele hibe sunt mecanicile deghizărilor şi constrângerea dificultăţilor mai mari care mai de grabă te forţează să joci acest joc ca pe un simplu Splinter Cell (vezi Splinter Cell) şi nu ca pe un joc Hitman.

 

 

Nu e rău, credeţi-mă pe cuvânt. Jocul este un experiment, nimic mai mult. Dacă stau să mă gândesc, încearcă să aducă nişte schimbări radicale aşa cum Hitman: Contracts şi Blood Money au încercat şi ele la rândul lor…….ok, suferă de un design foarte stupid la anumite capitole, dar cu toate acestea este acelaşi Hitman pe care îl îndrăgim. Cu atât mai mult cât îl puteţi găsi la orice retailer de la noi din ţară la preţuri modice de 90 RON, ceea ce pentru un titlu AAA (costuri de producţie mari) nu este rău…..deloc.

În plus, Square Enix a anunţat că branşa din Montreal a studio-ului deja lucrează la cel de-al şaselea titlu al seriei. Aici ar trebui să tragem un semnal de alarmă, nu de alta dar însăşi domnul Blystad ne spune că de acum încolo, franciza Hitman va merge pe calea Infinity Ward / Treywarch unde două studio-uri vor lucra la variante diferite ale unui capitol din serie…..deşi sincer, sunt sigur că IO Interactive deja au fost puşi la muncă pe Kane and Lynch 3, ceea ce nu prea îmi convine.

 

 

În orice caz, pentru moment, bucuraţi-vă de Absolution. Mai ales pentru faptul că Agentul 47 a luat o pauză destul de îndelungată şi acum că şi-a scos costumul şi pistoalele Silverballer de la praf, poate vedem şi noi că genul de action stealth revine la putere cu titluri ca Metal Gear Solid: Ground Zeroes şi nu cu titluri alde Splinter Cell: Blacklist…..bleh.

Storyline: 8

Grafică: 9

Sunet: 8

Gameplay: 8

Multiplayer: 7

Overall: 8