Numele Immortals Fenyx Rising este neatractiv pe putin spus. Noroc ca este cam singura critica dura pe care i-o pot aduce ultimului joc open-world Ubisoft. Insa, e importanta, caci de aceea voi folosi doar Fenyx Rising in articol.

Personajul principal este (spoiler?) Fenyx, un om simplu aruncat in complotul titanului Typhon de a distruge Panteon-ul grecesc. Nu suna a cel mai original cadru narativ, insa jocul nu mizeaza pe asta, ci pe comedie.

Dar pe comedia aceea proasta, de cartier, unde arunci 30 de glume nesarate despre sex si speri ca macar una ii va face pe prietenii tai sa expire mai puternic pe nari. De hohote de ras nu se pune problema, mai ales cand subiectul deviaza catre probleme emotionale si tu tot o dai cu „that’s what she said”.

In esenta, Fenyx Rising are un stil copilaresc, vioi si naiv prin perspectiva caruia vei descoperi lumea zeilor. Cateodata pare un desen animat de pe Minimax, iar alteori e fix unchiul ala care vorbeste in dume pe care numai el le intelege.

Nu e neaparat o problema, caci, la urma urmelor, totul se rezuma la preferinte si gusturi. Personal, Fenyx Rising mi-a ridicat moralul de fiecare data cand l-am pornit si, chiar daca cateva glumite erau complet ne-la-locul lor, confereau intregului pachet un farmec pe care nu l-am gasit de mult in alte jocuri.

Cum sa nu zambesti cand Ares, zeul razboiului, face de nicaieri o referinta catre God of War (2018)?

Unde mai pui ca jocul e constient de tonul sau stupid si cateodata se ia chiar singur in ras. Un adevarat deliciu!

Mult si bun

Fenyx Rising debordeaza de originalitate, lucru ciudat de spus despre o „clona” a lui  Zelda: Breath of the Wild. Ubisoft a extras aspectele castigatoare din best-seller-ul Nintendo, dar nu a scapat de propriul blestem open-world. 

E limpede ca niste oameni s-au chinuit sa faureasca un joc complet functional, o experienta placuta pe tot parcursul ei, insa alti oameni au spus „mda, parca nu e indeajuns daca nu avem *un numar absurd* de iconite pe toata harta”.

Eroii, dezvoltatorii, au reusit sa faca din toate activitatile presarate pe harta ceva special. Fie ca era puzzle, trial, boss-fight mitologic sau cantec de lauta, 90% din ele s-au distins unele de celelalte. Iar asta vine de la un nebun care a completat 95% din harta.

Blestemul mentionat anterior se refera la obiceiul de a bifa liste in jocuri. Adica, in Assassin’s Creed luai pene/feathers doar de dragul lor, pentru a avea satisfactia ca le-ai luat pe toate. Nici macar nu era greu, doar plictisitor. Chiar daca Fenyx Rising nu rupe traditia listelor, cerintele lor sunt mai creative prin diversificarea metodelor in care interactioneaza elementele unui puzzle si ambianta unica a fiecarei regiuni.

Eu unul regret inca o data putin ca am tras de mine sa curat fiecare icon de pe harta, ca la Ghost of Tsushima. Oricat de bine fuzionau activitatile cu mediul inconjurator, la un moment dat incepeau sa iasa la suprafata similaritatile. La cat de multe sunt, e de-a dreptul o minune ca sentimentul de stagnare s-a instaurat abia cand aveam vreo 50 de ore investite.

Recomand sa explorati taramul pus la dispozitie doar daca va atrage cu adevarat ceva atentia. Punctele de interes sunt vizibile peste tot, deci greu de ratat (chiar si in calea misiunilor principale). Fenyx Rising trebuie jucat in propriul ritm, fara constrangerea unui completionist.

La finalul playthrough-ului am adunat cu putin sub 60 de ore. Iar ultimul capitol m-a facut sa nici nu simt trecerea timpului, deoarece implica un level-design nemaiintalnit pana in acel punct.

Final „culminant”

Structura e urmatoarea: exista 4 mari regiuni, exceptand insula tutorial, mijlocul hartii, unde sunt doar cateva cufere si boss-ul final, si cea despre care elaborez in urmatoarele randuri.

Cele 4 regiuni au fiecare cate 3 quest-uri principale pentru 4 zei: Afrodita, Ares, Atena si Hefaistos. Acestea sunt mai mult sau mai putin prezvizibile si merg pe intocmai aceeasi formula; din acest motiv cred ca 3 regiuni principale erau indeajuns, dar nu ma plang. Toata harta poate fi abordata in stil open-world, insa cea de a 5-a regiune are un traseu mai bine determinat.

Este vorba despre muntele pe culmea (acu intelegeti subtitlul?) caruia se afla tronul lui Zeus. Misiunea e o escaladare segmentata a muntelui cu mici activitati secundare menite sa distraga. Nu inoveaza in vreun fel, dar, comparat cu restul jocului, e o insula exotica cu atractii noi. Reprezinta schimbarea de ritm la momentul si locul potrivit.

Aici incepe finalul arc-ului lui Zeus, unde personalitatea lui se modifica. Nu mai e atat de ingamfat si sigur pe el, incepe sa isi asume responsabilitatile si chiar sa o/il aclame pe Fenyx, care trece prin frigul necrutator al muntelui si descopera altare vechi din trecutul lui Zeus.

La final, ajunge in cel mai inalt punct, cu o priveliste care taie rasuflarea (la propriu, gratie lipsiei de oxigen). Pentru un moment, poti reflecta asupra intregului parcurs pe care l-ai avut, la toate ispravele legendare dovedite si la personalitatile umane pe care le-ai desoperit in fiecare din zeii intalniti.

Tot ce poti face e sa iei o gura mare de aer si sa intelegi peisajul…

Ne jucam si invatam

Farmecul povestii si al lumii din Fenyx Rising consta in perspectiva jucausa si umoristica asupra Legendelor Olimpului. Nasterea Afroditei, razboiul Troian, marul discordiei, legenda lui Hercule sunt doar cateva din povestile cu care va veti delecta de-a lungul jocului. Unele fac parte din povestea principala, altele, ca cea a lui Dedal, pot fi descoperite prin activitati si misiuni secundare.

Altfel inveti cand rostogolesti chiar tu perla in mare din care (cica) s-a nascut Afrodita sau cand reaprinzi forja lui Hefaistos. „Inveti pe pielea ta”, iei parte la multe legende antice si chiar fabrici unele noi, ca cea a pasarii Phoenix.

Zeus si Prometeu fac lucrurile cu atat mai interesante. Cel din urma e naratorul legendei lu Fenyx, iar Zeus cinicul obligat sa asculte povata. Trasaturile lor de caracter contrastante creeaza o dinamica savuroasa, iar momentele cand Fenyx intra in conflicte aleatorii doar din cauza spuselor celor doi povestitori iti reamintesc de existenta meta-naratiunii.

Probleme in familie

Dar nu va ganditi ca doar veti revizita tot ce ati citit in Legendele Olimpului. Fenyx este povestitor/povestitoare, iar interactiunile sale cu lumea din joc sunt autentice. Temele principale; familia, co-dependenta dintre bine si rau, si cele secundare; mediul/natura, puterea, moralitatea, imperfectiunea umana, adauga toate la straturile unui mit modern.

Eu vad povestea mai mult decat potrivita pentru cei mici, chiar daca si eu am avut multe de invatat din ea. Personalitatile zeilor fac foarte usoara punerea in pielea lor si empatizarea cu relatiile familiale subrede dintre ei. Tapul ispasitor e Zeus, iar Fenyx reuseste sa ajunga la radacina tuturor problemelor si face pasi inceti, dar fermi, catre reconsolidarea legaturilor fratesti si paterne.

Simplu spus: un copil poate intelege din joc ca nicio familie nu e ideala, oamenii au defecte si gresesc in mod constant, iar pana si Fenyx, care este eroul moralist al povestii, se vede in umbra fratelui sau si traieste in nesiguranta de sine. Daca nici zeii nu pot trai in familie ca-n paradis, atunci nimeni nu reprezinta vreo exceptie.

Verdict

Immortals Fenyx Rising e o carte de mituri si legende jucabila. Transmite un sentiment de explorare si descoperire aproape copilaresc prin toti porii, pentru ca are de unde. Fiecare puzzle este o fundatie pentu altul, iar dificultatea lor atinge acel punct sensibil. Infruntarile cu creaturi sau eroi legendari te forteaza sa te adaptezi si sa inveti, pe langa ca arata bestial.

Aduc vorba abia acum, pentru ca in playthrough-ul meu nu au contat deloc: exista microtranzactii pentru cosmetice. Oricand de epice se prezentau anumite armuri sau anumiti cai din shop, m-am multumit cu cele colectate de mine si cu propriul grajd de Pegas. Asa ca, daca nu aveti un impuls controlabil pentru Estetica, experienta ramane la fel.

Avand in vedere nu l-am jucat in graba, o sa imi lipseasca aventurile lui Fenyx. Golden Isle, insula pe care se desfasoara jocul, este tot ce imi puteam imagina cand lecturam Legendele Olimpului odinioara. Conflicte simple, dar profunde; personaje colorate, dar imperfecte; locatii de vis, cu istorii tragice.

Ma bucura faptul ca tonul din Fenyx Rising, umorul pueril si temele recurente, sunt asumate in fiecare unghi. E o expresie cliseica, dar pe care n-am simtit demult s-o folosesc: un joc cu personalitate.

Tocmai a aparut unul din cele 3 DLC-uri planificate pentru Season Pass: A New God. Momentan, nu voi intra in el, deoarece Fenyx Rising mi-a gadilat toti neuronii placerii de care aveam nevoie. Poate cand se va lansa tot continutul extra pentru joc, ma voi avanta din nou in vazduhul acestui taram mitic grecesc.