În mintea mea ajunsesem să văd Sony ca fiind un fel de sectă ai cărei discipoli săreau exaltați să-mi spună cât de bune sunt niște jocuri de care nu auzisem niciodată și cum jocurile astea le-au făcut ușoară alegerea în momentul ăla de cumpănă al multor români: ”n-am bani de upgrade, îmi iau Xbox sau PS?”.

Azi apare Uncharted 4, un nume care îmi suna cunoscut de la oamenii de mai sus. E doar pentru PS4 și am făcut și noi rost de el ca să încercăm să ne dăm seama care e faza și ce oferă Sony de-și câștigă fani atât de înfocați. E bun?

Da. Dacă ai PS4, jocul ăsta e unul din motivele pentru care ai cumpărat-o.

Pentru cei care nu știu care e faza cu seria asta sau n-au fugit încă să cumpere jocul și cumva aleg să-și petreacă timpul uitându-se la ce zicem noi, avem în continuare varianta lungă, din perspectiva unui om complet nou seriei Uncharted, cu mențiunea că încercăm să evităm spoilere și că vom vorbi despre multiplayer într-un update cât de curând.

De ce e bun jocul?

Din cauza poveștii, în principal.

Ești ăsta:

Nathan Drake, un (fost) aventurier și căutător de comori, care s-a hotărât că i-a ajuns, se însoară și se așază la casa lui. Bineînțeles, nu-i iese (că nu e The Sims). Are o problemă, o soluție care necesită bani, aude de o comoară și jocul începe.

Premisa nu e complicată, dar pune personajele în mișcare și personajele sunt partea cea mai puternică a jocului.

Ideea e că, diferit de majoritatea protagoniștilor din alte jocuri, Uncharted dezvoltă destul de mult personajul său principal cu cât povestea înaintează.

Narațiunea nu urmează o structură cronologică (n.e.: nu ești la bac), se întrerupe și introduce scene din trecut în momente potrivite (mai ales pentru cineva nou seriei).

Jocul începe cu o scenă cu personajul principal în ceea ce vrea să fie prezentul poveștii, ca imediat să treacă la un episod din copilăria lui într-un orfelinat. Acolo nu ți se servește o scenă ieftină în stilul ”vai, ce copilărie tristă a avut” și ești, în schimb, lăsat să-l vezi în mediul lui natural, cum reacționează la situații relativ normale, ceea ce îl umanizează.

Uite Luna… Tre’ să fie și un far mai încolo în jocu’ ăsta.

Jocul te trece prin câteva scene în stilul ăsta înainte să te arunce în mijlocul acțiunii, astfel încât ajungi să vrei să vezi ce se întâmplă cu personajele astea interesante.

Zic personaje pentru că nu e numai Nathan. De fapt, el e mai tot timpul însoțit de încă unu sau doi prieteni, cu care vorbește în continuu, uneori chestii legate de ce trebuie să facă, dar de multe ori prostii și lucruri mărunte care îi fac să pară mai reali. Nathan și prietenii lui mi s-au părut isteți, glumeți, m-au surprins și m-au făcut să râd de foarte multe ori.

Faptul că mă trezeam având aceeași reacție cu personajele pe parcursul jocului m-a convins de cât de buni sunt Naughty Dog la chestia asta.

Ideea e că dialogul e bine scris și e impresionant cum reușesc să-l expună într-un mod care nu ar merge într-un film sau într-o carte. În Uncharted 4 n-ai senzația că te uiți la un film, ai senzația că ești într-un film.

Ah, uite și faru’!

Gameplay

Povestea se îmbină foarte bine cu gameplay-ul. Scena din orfelinat, de care ziceam, e folosită ca tutorial pentru stealth și climbing (trebuie să ajungi pe acoperiș la fratele tău care a venit să te scoată de acolo și să te ducă noaptea în oraș). Un alt flashback, cu o evadare din pușcărie, e folosit să îți arate cum să tragi.

Toată scena a fost scriptată atât de bine încât mi-a adus aminte de Wetwork din Modern Warfare.

Pe lângă asta, mai sunt cutscene-urile. Nu îmi dădeam seama inițial unde se termină și unde începe gameplay-ul, dar asta într-un sens bun (diferit de Tomb Raider). Erau scene atât de bine construite, separat de cățărat și împușcat, încât stăteam și mă uitam la ele, încercând să-mi dau seama de ce personajul meu nu face nimic, ca apoi să realizez panicat că răspundea la controller input.

Aici era să mor ca un șobolan ars pentru că eram impresionat de ce credeam că e un cutscene, în timp ce jocul se aștepta să găsesc o soluție, pentru că da, scena asta e un puzzle.

Altă chestie care m-a surprins în unele cutscene-uri a fost faptul că jocul punea pauză și mă lăsa pe mine să aleg ce răspuns voiam să dau. Orice joc ar trebui să include momente d-astea.

Oricum, după ce realizezi că te joci și nu te uiți la un film, ajungi la concluzia că faci trei chestii, în principiu: te cațări, omori lume (ca în orice joc care se respectă) și rezolvi puzzle-uri.

Nu neapărat pe rând…

Primele două sunt similare cu ce găsești în alte jocuri de acțiune.

Pentru cățărat ai frânghie și mi-a plăcut cum e implementată, dar în joc ai și niște pante îngrozitoare pe care aluneci de parcă ești casa unui sinistrat construită pe bile de rulment. În mare, mi-a plăcut. Chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult să mă cațăr.

Climbing Simulator 2016

Bătăile mi s-au părut un pic haotice și am observat că NPC-urile care vin cu tine sunt invulnerabile (și invizibile atunci când încerci să te furișezi), dar măcar se implică. Omoară mare parte din inamici de capul lor, dacă nu te grăbești, ceea ce m-a surprins plăcut. Pe lângă asta, încearcă să te scape dacă cineva te sugrumă și te ajută să faci melee takedowns dacă sunt pe lângă tine și n-au altă treabă.

Nu prea am reușit să mă înțeleg cu sistemul de cover, dar mi-a plăcut că poate fi făcut zob dacă se trage destul în el.

În rest, ai gama de arme la care te-ai aștepta pentru cadrul în care e pus jocul și toate sună bine. E suficient.

HAOS!

Puzzle-urile sunt interesante, deși parcă unele sunt un pic simple.

Sokoban trăiește!

Tovarășii tăi te ajută și aici ca în lupte. Ar fi fost drăguț să ai opțiunea să le spui să te lase în pace, dar atunci n-ai mai avea ocazia să asiști la unele schimburi de replici amuzante.

Ai și un jurnal care te ajută să rezolvi puzzle-uri și conține ce aberații îi mai trec prin cap lui Nathan.

Toate elementele astea sunt ok separate, dar jocul le combină frecvent, cât să iasă ceva mai interesant.

Ce mai e interesant e că nu ai elemente de interfață pe ecran. Dacă te uiți la ceva, îți apare butonul pe care trebuie să-l apeși, în funcție de situație, dar atât. Înțeleg de ce au ales să facă așa (jocul e foarte frumos), dar au fost momente în care eram dezorientat și nu aveam opțiunea să-i rog pe oamenii de lângă mine să-mi mai arate odată unde trebuie să mergem.

Parcă ar fi un point and click adventure aici.

Grafica

Jocul are niște peisaje superbe. Am avut multe momente în care m-am oprit să mă holbez la ele și să fac poze, o parte din care sunt mai jos.

Wow… Și Tomb Raider m-a ținut în Siberia…

Pe lângă peisaje, aș putea să spun că m-a impresionat mimica personajelor sau părul lor, dar asta ar implica faptul că restul nu sunt la fel de bine realizate și chiar nu e așa, pentru că jocul arată foarte bine cu totul.

Uite cum îi bate lumina pe păr.

Toate suprafețele arată verosimil, de la textura hainelor, la piese de metal. E tot un puzzle în imagine.

În mod normal nu consider grafica ca fiind un element esențial pentru a determina calitatea unui joc, dar aici tot efortul depus în grafică e făcut pentru a pune în evidență realizările scriitorilor și ale actorilor. Personajele au mimică și gestică verosimilă pentru situațiile în care se află, vorbesc și reacționează natural și rezultatul e fantastic.

Cutscene-urile din joc sunt rendered in real time, ceea ce înseamnă că trecerea de la cutscene la gameplay e insesizabilă și ajută foarte mult să te transpui.

Ăsta nu e un cutscene. Dacă nu te miști, mori.

Animațiile pentru diferite acțiuni trec natural de la una la alta și duc la scene interesante în lupte, în care te iei la trântă cu inamici și încerci să le smulgi arme din mâini ca într-un cutscene, doar că nu e.

Mișcările personajelor au greutatea la care te-ai aștepta, inamicii dansează destul de sinistru când sunt împroșcați cu gloanțe și morții cad în funcție de viteza și direcția pe care o aveau, precum și de unghiul din care se trage și de impactul gloanțelor. Toate astea sunt posibile pentru că jocul are elemente de fizică destul de bine realizate, de la gulere bătute de vânt și frânghia care se bălăngăne la brâu, la saci de nisip care se micșorează când sunt găuriți.

Obiectele prin care trece mașina sunt spulberate diferit, în funcție de viteză.

Din punct de vedere tehnic, modul single player e redat la 1080p, cu 30 fps, în timp ce multiplayer-ul scade puțin din rezoluție pentru a menține 60 fps.

Framerate-ul chiar ni s-a părut să stea la 30 fps mai tot timpul. Am sesizat un drop o dată sau de două ori pe tot parcursul jocului și nu în lupte sau alte momente de acțiune, indiferent de cât de ample erau. Oricum, e impresionant ce a reușit să facă Naughty Dog pe consolă.

Butoaie!

E impresionant și faptul că jocul nu pare să aibă loading times. Adică sunt sigur că trebuie să se întâmple pe undeva, dar, deși m-a dus din Italia în Scoția și Madagascar, n-am observat să se încarce decât când pornește. Am impresia că unele cutscene-uri sunt totuși clip-uri și jocul mai încarcă în timpul lor, dar n-am reușit să-mi dau seama care sunt.

Concluzie

Jocul mi se pare foarte bun. Știe ce încearcă să facă și o face foarte bine, fără elemente superficiale, adăugate doar să fie (gen ”și jocul nostru este open world!”). Totul e pus în el ca să împingă viziunea artistică în față și rezultatul se observă.

Producătorii au reușit să transmită foarte clar o poveste într-un mod specific mediului și cred că singura problemă reală a jocului e că e doar pentru Playstation.

Eh, oricând pot să-mi iau Playstation 4, presupun.

Uite… nu mai știu despre ce vorbeam.

• Gameplay: 8
• Sunet: 10
• Grafică: 10
• Story: 10
• Performanță: 10
• Overall: 9,6