Sam Fisher a fost, este şi va fi un personaj iconic pentru jocurile bazate pe licenţa Tom Clancy. Din păcate, o parte din farmecul personajului a avut de suferit odată cu titlul Splinter Cell: Conviction. Însă acea vreme a trecut, iar Sam Fisher este adus înapoi la datorie. Splinter Cell: Blacklist este un joc cu mult conţinut, însă este toată cantitatea asta de calitate? Vom vedea!

 

Terorism la nivel global? Un fleac!

Splinter Cell: BlacklistProaspăt reînstituit în sânul NSA, Sam Fisher este pus la comanda unei noi agenţii numite Fourth Echelon.

Fiind pus la cârma acestei agenţii, Sam al nostru recrutează o mână de oameni pentru a îl ajuta în lupta împotriva terorismului. Aceştia sunt: o prietenă veche pe nume Anna Grimsdottir, un agent CIA, Isaac Briggs şi un hacker/inginer tânăr numit Charlie Cole. Poţi dialoga cu aceste personaje între misiuni, Briggs fiind partenerul cu care vei juca misiunile de co-op, ceilalţi doi fiind ochii din cer care te vor bombarda cu informaţii utile şi îţi vor oferi şi ei nişte misiuni.

Totul bine şi frumos, însă cine sunt băieţii răi de data asta?

O organizaţie teroristă numită The Blacklist doreşte să trimită un mesaj decisiv guvernului american dacă următoarea condiţie nu este îndeplinită: retragerea armatelor americane prezente pe soluri străine. Până când această condiţie este îndeplinită, teroriştii acţionează cu un atac pe solul american odată la 7 zile.

Primul atac al organizaţiei a fost asupra unei baze militare americane de pe insula Guam şi de aici încolo, tu, jucătorul şi iubitorul de anti-terorism trebuie să aflii care sunt motivele organizaţiei teroriste şi unde anume se vor întâmpla următoarele atacuri.

Povestea jocului face o treabă bună de a încheia într-un mod frumos orice alt păcat al lui Sam Fisher din trecut. Este clar că Blacklist vrea să aducă întreaga serie înapoi la actualitate (şi implicit şi pe domnul Fisher, care cumva a întinerit), însă Splinter Cell este genul de joc în care povestea are 50% şanse să nu îţi lase nici o impresie bună, iar în cazul lui Blacklist, povestea a fost de-a dreptul lipsită de momente memorabile. Haideţi totuşi, să ne uităm puţin şi la gameplay.

 

Pe furiş, ca întotdeauna

Splinter Cell: BlacklistDin păcate pentru fanii seriei, Splinter Cell: Blacklist aduce 0 inovaţie şi împrumută fără ruşine elemente de gameplay din alte jocuri stealth/action. Ceea ce nu-i rău în unele cazuri, însă se simte clar că jocul a fost forţat să iasă cât mai rapid pe piaţă.

Eh…..sincer, e un titlu stealth, iar eu sunt un mare fraierică pentru acest gen, aşa că am să îi iert pe cei de la Ubisoft. Pentru moment…

Primul lucru pe care îl veţi observa este faptul că toate misiunile, toate upgrade-urile şi toată informaţia, se găseşte pe avionul Paladin, pe care jucătorul îl poate explora după bunul plac. Deci da, o mare parte din timp o veţi petrece la bordul avionului, discutând cu membrii echipajului şi pregătindu-vă echipamentul pentru următoarea misiune.

E un mod drăguţ de a te ţine în atmosfera jocului faţă de meniul ăla din titlurile antecedente. Mie unul, mi-a plăcut interactivitatea adăugată.

Odată ce aţi ajuns pe sol, misiunile se planifică pe loc, ceea ce face din Blacklist un titlu care necesită ceva mai multă răbdare. Sincer, atâta timp cât sunteţi atenţi la ce se întâmplă în jurul vostru, Blacklist este o simplă călătorie liniară care oferă puţine drumuri alternative pentru a progresa într-o anumită misiune.

Splinter Cell: Blacklist

Cu toate acestea, mecanicile jocului sunt solide. Şi când vorbesc de mecanici mă refer la componenta de stealth a jocului unde ai opţiunea de a termina un nivel întreg fără să atragi atenţia asupra ta sau să ucizi pe cineva. E chestia aia introdusă în Conviction unde puteai să foloseşti căi letale sau non-letale pentru a atinge un prag, numai că de data aceasta, Blacklist seamănă mai mult cu o corcitură între Conviction şi Chaos Theory. E de bine?

Aşa şi aşa. Pe de-o parte urăsc faptul că funcţia de Mark and Execute îţi este servită pe tavă, căci dacă nu vrei să ai de a face cu aşa ceva eşti oarecum forţat să joci jocul pe ultima dificultate numită Professional. Nu mă înţelegeţi greşit, sunt ferm convins că un joc cu provocări este un lucru extraordinar în generaţia asta de gameri leneşi şi neinteresaţi, dar în contextul jocului Splinter Cell, aş fi dorit ca Mark and Execute să fi fost scos de tot pentru a nu îmi oferi tentaţia de a îl folosi.

La fel, noua bucăţică de echipament numită Sonar Goggles este varianta mai „OP” a vizorului cu infraroşu/detector de căldură. De ce e „OP”? Pentru că îţi oferă posibilitatea de a vedea prin pereţi, chestie care mă seacă şi mă tentează să joc jocul cu astfel de cârje nefolositoare care mai mult dăunează experienţei de gaming, decât să îmi ofere opţiuni şi variaţie. Desigur, din nou sunt forţat să joc jocul pe Professional ca Sonar Goggles să aibă funcţia de vedere prin pereţi dezactivată.

So, fuck it. Asta am şi făcut……dar doar în campania singleplayer. În co-op lucrurile stau diferit, vom ajunge şi acolo staţi liniştiţi.

Splinter Cell: BlacklistUn sistem prezent în mai toate jocurile de acţiune Ubisoft este personalizarea arsenalului, iar aici Blacklist merge pe ruta lui Ghost Recon: Future Soldier unde mai orice bucată de echipament de la costum până la armament sau gadget-uri poate fi personalizată cu tot felul de briz briz-uri.

În esenţă, jucătorul poate să îşi cumpere anumite upgrade-uri folosind banii câştigaţi după completarea unei misiuni. De exemplu, costumul lui Sam Fisher, cât şi cel al lui Briggs pot fi personalizate pentru situaţii de furişare intensivă sau pentru situaţii de acţiune intensă.

Armele pot fi personalizate cu upgrade-uri care oferă putere mai mare, acurateţe, recul scăzut, amortizor ş.a.m.d.

Acest sistem de upgrade-uri se leagă direct cu progresia unui nivel, formula magică fiind faptul că poţi să termini o misiune după bunul plac. Este ceva ce în jocuri ca Hitman am văzut, dar Splinter Cell: Blacklist parcă degeaba încearcă să îţi ofere un stil de joc personalizat. Dimpotrivă, aş putea spune că tot farmecul jocului se duce pe ţeavă când încerci să termini o misiune în cel mai violent mod posibil. Tot furişatul este cea mai eficientă, plăcută, atmosferică alegere pe care poţi să o faci.

Cele trei moduri de a termina o misiune se numesc Ghost, Panther şi Assault.

Sunteţi nişte cititori deştepţi aşa că nu am să intru în detalii, dar în principiu jocul te răsplăteşte cu un salariu mai baban dacă termini o misiune în modul Ghost (să treci neobservat pe lângă inamic), restul modurilor fiind lipsite de orice culoare.

Splinter Cell: BlacklistFiind un titlu Splinter Cell decent, Blacklist reintroduce gadget-urile într-un mod suprinzător. De la drone aeriene până la mine care detonează un puls de electricitate, Blacklist îţi oferă toate sculele necesare pentru a duce o misiune la bun sfârşit. Marea problemă este că pe dificultăţi mai mici, ai opţiunea să reîncarci stocul de gadget-uri la nişte serviete plasate la fiecare checkpoint.

Pe Professional, acele serviete nu există, aşa că din nou recomand să jucaţi jocul pe această dificultate dacă vreţi să aveţi o oareşcare satisfacere când executaţi un plan genial.

Ultima parte a jocului sunt misiunile co-op care îţi sunt oferite de echipa ta. De exemplu, Briggs îţi oferă misiuni exclusive co-op, Grimsdottir îţi oferă misiuni co-op sau single cu accent pe stealth în timp ce Andreiy Kobin şi Charlie Cole îţi oferă misiuni care pot fi jucate după bunul plac cu părţi de acţiune pentru cei care au chef de cover shooting.

În total avem de a face cu 20 de misiuni bonus, ce pot fi jucate în co-op (sau single), ceea ce e un lucru extraordinar. La un moment dat chiar simţeam nevoia de misiuni noi, însă sper ca DLC-urile să rezolve această problemă într-un mod plăcut.

Marea supriză a lui Blacklist rămâne modul exclusiv pentru multiplayer numit Spies vs Mercs, introdus în al doilea titlu Splinter Cell – Pandora Tommorrow.

Splinter Cell: BlacklistPentru cei care nu ştiu cu ce se mănâncă acest mod, atunci este foarte simplu de explicat.. Fiecare hartă are 3 terminale ca într-un mod a la Domination. Spionii trebuie să spargă acele terminale (hacking), iar Mercenarii trebuie să le apere prin a omorî Spionii.

Diferenţa între aceste două facţiuni este că Spionii au avantajul mobilităţii şi a furişării în 3rd person, în timp ce Mercenearii pot juca doar în 1st person, cu mobilitate scăzută, dar având armament mai puternic. Spies vs Mercs poate fi jucat în modul clasic de 2v2 sau în modurile noi 3v3 cu opţiunea de a îţi personaliza clasa facţiunii respective.

E o adiţie plăcută şi binevenită, însă ca la orice joc Ubisoft portat pe PC, Spies vs Mercs suferă de matchmaking bazat pe hosting peer 2 peer a la Call of Duty: Modern Warfare 2. Mai rău, progresia fiecărui jucător determină cine pierde şi cine câştigă într-un meci de 3v3, gadget-urile şi armele disponibile fiind deblocate odată la câteva nivele. Aşa că să nu vă miraţi când veţi vedea un grup de 3 Mercenari de level 50 care mătură tot ce găsesc pe hartă prin simplul fapt că deţin echipament mai bun. Acelaşi lucru se aplică şi pentru Spioni.

Cu toate acestea, Splinter Cell: Blacklist aduce un pachet bogat de trăsături de gameplay, făcându-l un titlu mult mai bun decât Splinter Cell: Double Agent sau Splinter Cell: Conviction. E păcat că le-a luat atâta timp să îşi dea seama că formula clasică este cea mai eficientă, dar ăsta-i Ubisoft-ul.

 

Unreal 2.5 revizuit

Este uluitor cum un joc ca Blacklist lansat în anul 2013 este permis să folosească o tehnologie aşa de învechită, dar Splinter Cell: Blacklist este până la urmă un titlu de buget al celor de la Ubisoft Toronto. Au muls din el cât au putut, iar acest joc probabil că nu i-a costat foarte mult, mai ales în vedere că engine-ul Unreal 2.5 arată ca o femeie în vârstă şi machiată excesiv.

Şi când zic femeie în vârstă, mă voi referi şi la performanţa groaznică a acestui engine vechi şi prost optimizat care cumva a reuşit în anume locuri să îmi aducă propriul sistem de testare la genunchi.

platformaPC-paul

Am impresia că pentru acest titlu nu prea s-a dat interesul, mai ales pentru PC. Bine….nu e un secret faptul că Ubisoft nu prea dă atenţie portărilor, dar asta-i partea a doua a problemei.

Galeria de mai jos sper să vă arate puţin din grafica îmbătrânită a jocului şi să vă demonstreze faptul că Ubisoft strânge din buzunar când vine vorba de avansări în domeniul grafic în aceasta franciză. Ce le-o fi fost lor aşa de greu să implementeze o variantă a engine-ului Dunia nu înţeleg. Puteau să folosească şi prima variantă, nu cred că ar fi fost mare bătaie de cap.

Vă avertizez pentru cei cu PC-uri mai slabe, jocul are foarte multe bug-uri de optimizare grafică. Are memory leak-uri, tearing, crapă în draci când nu-i convine, orice opţiune grafică modificată în timpul jocului va forţa jocul să ruleze la sub 10 fps-uri şi multe altele. Recomand să îl rulaţi pe setări medii şi să îl lăsaţi aşa până când cei de la Ubisoft Toronto se trezesc şi scot un patch….însă ştiind foarte bine compania, nu m-aş mira să nu mai facă nimic din acest punct de vedere, mai ales acum după lansare.

În orice caz, poftiţi şi galeria cu screenshot-urile de rigoare. Încercaţi să nu strângeţi prea tari din dinţi.

Treburile stau bine pe partea audio, însă e o mică chichiţă specifică jocurilor Ubisoft pe care nu o înţeleg. Observaţi cum dialogurile personajelor se aud clar şi răspicat, însă când vine vorba de inamici, mai ales când sunt într-o stare de alertă, totul sună de parcă ar fi fost înregistrat la 96khz. Sincer, nu înţeleg de ce. Mă seacă şi mă scoate din film când aud sunet clar la 192khz, după care imediat îmi vine câte un inamic care îmi ţipă ceva ce nu înţeleg la calitatea aia abismală. În fine, e doar o hibă mică, nimic foarte important.

Că tot vorbim de sunet, din păcate, Splinter Cell: Blacklist face cea mai proastă treabă la capitolul voice acting şi soundtrack. De ce?

Păi pe lângă faptul că actorul Michael Ironside, veteran al seriei nu a mai lucrat cu studioul pentru a înregistra vocea lui Sam, (lăsând toată munca în mâinile unui novice numit Eric Johnson), Amon Tobin, producătorul genial al soundtrack-urilor precedente este absent şi de data aceasta. Din nou, sunt mici hibe, dar scad din atmosferă, din imersiune şi mai ales, nu ajută la creerea unei experienţe memorabile. Din nou, am impresia că Blacklist este un joc de buget şi nicidecum un titlu Splinter Cell la care s-a lucrat serios.

 

Lista alba-neagră

Am fost surprins de Blacklist. Pe de-o parte mi-a plăcut că developerul a ţinut musai să reintroducă mecanicile old school ale primelor trei jocuri din serie, pe de-altă parte NU mi-a plăcut abordarea foarte leneşă a developerului în a dezvolta acest joc în celelalte departamente (grafică, sunet, story). Nu ştiu sincer unde au greşit ei, însă cred că de data aceasta trebuiau să se consulte cu fanii veterani ai seriei pentru a scoate o experienţă demnă de numele Splinter Cell.

Asta NU înseamnă că Blacklist este un titlu prost, ci doar un titlu……..decent. Nu excelează în nimic.

Măcar jocul are o grămadă de conţinut, precum conţinutul co-op care este calitatea salvatoare a acestuia. Aşa că dacă aveţi un prieten cu care doriţi să vă jucaţi un 3rd person stealth/action destul de bunicel, recomand să aşteptaţi vreo reducere pe la vreun e-tailer anume G2play şi să îl luaţi amândoi.

Dacă vă jucaţi cum trebuie, vă promit cel puţin 10 – 15 ore de distracţie. Cătălin Niţu, bloggerul/podcasterul de la theGameCAST/Player One poate atesta spuselor mele. Notele le veţi găsi mai jos.

Splinter Cell: Blacklist

  • Gameplay – 8
  • Sunet – 7
  • Grafică – 7
  • Multiplayer – 8
  • Story – 7
  • Overall: 7.4

Similar Articles

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.