Odiseea soldatului suprem continua intr-un capitol exploziv in care satira si umorul negru sunt aduse la standardele comentariului socio-politic al prezentului pentru simplul fapt ca developerii sunt incapabili sa mai construiasca o poveste care sa te tina interesat de la inceput pana la sfarsit.

In orice caz, sa vedem daca aceasta calatorie in timp a domnului Blazkowicz este una care sa satisfaca gamerul batran, cat si pe cel tanar.

NWO – Nazi World Order

Ultima oara cand l-am vazut pe eroul cu pricina a fost prin anul 2009 cand acesta inca isi continua cruciada anti-nazista, fugarindu-si inamicul de moarte, doctorul malefic Wilhelm „Totenkopf” Strasse. Ei bine, dupa parcurgerea unui drum scurt prin dimensiuni alternative, domnul Blazkowicz reuseste sa salveze din nou lumea, insa prada-i scapa pentru a doua oara din maini. Rapid dam cu cativa ani mai inainte cand masinaria de razboi nazista reuseste sa cucereasca intreaga Europa, singurul ciot in drumul ei fiind desigur americanul cu trasaturile perfect barbatesti.

Din pacate, lucrurile nu merg in directia baietilor buni, asa ca dupa o serie de evenimente socante din ultimele momente al celui de-al Doilea Razboi Mondial, Blazkowicz abia reuseste sa scape cu viata din ghearele generalului doctor Deathshead. Daca jocul se termina in acest punct al naratiunii probabil ca as fi fost fericit, insa lucrurile merg mai departe, asa ca din nou dam ceasul cu vreo 15 ani mai tarziu cand Blazkowicz al nostru se afla internat intr-un azil din Polonia.

Si cum nimanui nu ii plac trezirile subite, acesta in final isi revine din letargia provocata de traumele razboiului (ce au rezultat in cateva schije de srapnel blocate in craniul acestuia) si purcede in a cauta ultima reduta impotriva unui gigant militar care in sfarsit a reusit sa isi puna simbolul svasticii pe intregul mapamond. DUN DUN DUUUN!

Evident, de aici incolo jocul iti spune povestea unui soldat imbatranit care incearca din rasputeri sa lupte impotriva lumii noi. Pentru gamerul care a jucat o generatie intreaga de jocuri cu brand-ul Wolfenstein, sentimentul prezent in toata povestea jocului este cel de regret, pentru simplul fapt ca pana acum te-ai chinuit pentru nimic si ca din nou esti trimis sa omori alte sute de mii de soldati, roboti si alte inventii nebunesti pentru a asigura pacea de pe lume. In orice caz, Wolfenstein: The New Order are ceva ce m-a deranjat, insa tot nu sunt 100% sigur daca a fost din cauza intregului fir epic sau daca micile detalii au venit si-au disparut mult prea rapid ca sa pot intelege ceva din toata povestea asta haotica.

Ce-i drept, de data aceasta developerul Machine Games a incercat sa imi prezinte un scenariu in care protagonistul nu mai este un simplu pachet de muschi fara creier, ci mai degraba un musculos sentimentalist cu o inima de aur, insa nu stiu daca am inteles exact unde au vrut sa se indrepte cu toata chestia asta.

SPOILERE JOS, GRIJA MARE !

Ideea este ca jocul iti tot baga pe gat chestia asta sub forma unor monologuri „profunde”, unde Blazkowicz contempleaza starea deplorabila a unui univers distopic (ia Fahrenheit 451 si du-l la extrem) din cauza teroarei naziste, ca la sfarsit sa descoperi ca influenta ta asupra povestii a fost degeaba, fiindca in cele din urma, Blazcowciz moare intr-un mod penibil. Teoretic, astfel de epiloguri menite sa iti scoata niste lacrimi pe ochi sunt puse in situatii in care chiar te atasezi de univers, de protagonist si nu in ultimul rand, de cei care ii sunt aliati sau inamici.

Ei bine, problema lui Wolfenstein: The New Order este ca intr-un mod violent iti baga pe gat momente socante, nivel de nivel, cu putine pauze in care sa intelegi ce naiba se intampla si de ce. Ce vreau sa spun este ca intr-un joc bazat pe un univers alternativ dieselpunk in care esti nevoit sa macelaresti sute de soldati nu prea mai exista loc pentru satira sau comentarii sociale care sa te puna pe ganduri. Si cica ar fi trebuit sa ma bucur pentru faptul ca in sfarsit mai apuca si saracul BJ sa primeasca un alt tip de BJ, mai ales ca s-ar intelege la un moment dat ca ar intra in ecuatie un baby Blazkowicz, dar asta poate ar fi discutata mai pe indelete intr-o continuare.

Cu toate acestea, momentele memorabile ale campaniei singleplayer nu se intampla in timpul unui shootout frenetic, ci in siguranta cuibului Rezistentei. Din pacate, sunt putine si nu au nici un fel de greutate cand cortinele cad si in game credits incep sa ruleze. Per total, este o poveste atipica unui film regizat si produs de duo-ul Rodriguez/Tarantino, insa daca esti genul de gamer care cauta sa invete sau sa inteleaga ceva din naratiunea unui joc, atunci mai bine nu te chinui. Pentru mine insa a fost o aventura care s-a inspirat mult prea mult din cultura pop a jocurilor video (Half Life 2) si a filmelor (Indiana Jones meets Iron Sky) and it was a good experience to boot. Nimic mai mult.

Präsentiert von Nazi-Technologie

In mare parte, The New Order te impresioneaza sau cel putin incearca sa te impresioneze cu un gameplay simplist si old school cand pachetelele de medicamente si bucatile de armura faceau parte din dieta zilnica a soldatului virtual. Evident, gemul rosu de capsuni este omniprezent cand esti lovit, insa gestul conteaza.

Faptul ca se recicleaza mecanici vechi de FPS batranesc e onorabil, mai ales in era asta in care actiunea trebuie servita la comanda, unde nimeni nu mai doreste sa mai caute pachetele de medicamente dupa colturi sau prin cutii.

Exista o diferenta subtila in modul in care un FPS iti era servit pe vremuri, fata de acum, caci pe vremea aia nivelele erau construite in asa fel incat erai fortat sa cauti prin toate cotloanele pentru a iti salva viata. Ei bine, level design-ul liniar al lui Wolfenstein: The New Order iti taie craca de sub picior pentru simplul fapt ca rollercoaster-ul in care te aflii se misca rapid, iar mult indragitele locatii numite afectiv „secrete” sunt de multe ori plasate intre scripturi care NU iti permit explorarea dupa bunul plac.

Vorba aia: „It’s all smoke and mirrors” si cu siguranta va pot spune ca The New Order este o incercare disperata de a iti trezi sentimente nostalgice, insa se vede de la o posta ca ADHD-ul de care genul FPS sufera de ceva vreme a fost fortat acolo pentru a multumi o buna parte din actualii consumatori.

Revenind la gameplay, The New Order ar avea doua moduri prin care poti sa duci la „bun sfarsit” cruciada lui Blazcowicz impotriva Terorii Naziste.

Pe de-o parte exista o sectiune de stealth fortata in fiecare nivel, iar pe cealalta parte exista o sectiune plina cu actiune, tot fortata si tot in fiecare nivel. How does this work? Sa fiu sincer? Nu prea merge deloc fiindca de multe ori ai impulsul sa ucizi tot ce misca, dar nu poti face asa ceva pentru ca sectiunea respectiva a nivelului este construita special pentru asa ceva, iar cand in sfarsit vrei sa iei o pauza de la carnagiu si sa purcezi tiptil, te trezesti ca inamicii din celalalt nivel poseda abilitatea magica de a iti vedea hitbox-ul prin ziduri.

Din nou, totul este o iluzie. Tin minte ca acum multi ani prin 2001 intr-un joc numit Return to Castle Wolfenstein existau nivele in care violenta era tolerata si nivele in care nu ti se permitea asa ceva si cu asta basta. Nu existau developeri care sa te vrajeasca cu sintagme de genul „Play the game you want to play” si cu siguranta totul era bine trasat, tocmai pentru ca gamerul sa inteleaga ce face si de ce.

Evident, am sa imi cer scuze si am sa zic ca e doar un joc si cam atat. Fereasca-se sa incerci sa faci o analiza in detaliu a unui joc, caci exista doar un singur loc unde astia mai „edgy” pot discuta intre ei. Acel loc NU este Facebook-ul desigur. Dar iara divaghez asa ca in apararea lui The New Order pot spune ca jocul macar are bunul simt sa iti ofere cate ceva ca sa il poti duce pana la bun sfarsit fara sa iti blestemi zilele ca tocmai ti-ai pierdut 5 – 7 ore pentru nimic.

Asa ca da, era nevoie de acest joc pana la urma, caci ofera cam tot ceea ce ai gasi intr-un FPS vechi (secrete, health packs, armor, akimbo guns, arsenal fara limite), cat si intr-un FPS de noua generatie (sistem de cover shooting, poveste pretentioasa, quest hub, misiuni secundare fortate, design de nivel alambicat, perks, gimmick based mini games etc.). Ce mai! Nu am de ce sa comentez pentru ca-i o oferta relativ decenta pentru 2014.

idTech5 – engine-ul pacalici

Din nefericire, MachineGames fiind sub tutela ZeniBeth (Zenimax/Bethesda) au avut „extraordinara” ocazie de a folosi engine-ul idTech5 pentru realizarea jocului. Probabil stiati de un joc relativ micut numit RAGE (produs de id Software) aparut acum vreo 3 ani ce a reusit sa intreaca performantele proaste ale predecesorilor.

The New Order foloseste acest engine din plin, insa din pacate PC-ul este o platforma capricioasa cu care sa lucrezi, asa ca rezultatele variaza in functie de configuratie. Am testat acest joc pe doua configuratii si pot spune ca cerintele jocului sunt mult prea absurde pentru a putea rula jocul la un 60fps decent.

Jocul sufera de multe probleme de optimizare a engine-ului, port-ul fiind unul destul de slab pentru o serie legendara care ii datoreaza existenta PC-ului.

Framerate-uri scazute (indiferent de configuratie), faimosul megatexture pop-in al engine-ului, cache-ul texturilor care se genereaza in timpul incarcarii jocului fara nici un motiv, probleme de randare a texturilor ce rezulta in crash-uri frecvente pe configuratii AMD, framerate blocat la 60fps si multe altele sunt problemele care fac din The New Order un joc foarte dificil de apreciat din cauza unei portari facute alandala.

Ce va recomand sunt urmatoarele lucruri:

Nu folositi V-sync-ul, updatati driverele placii video si jucati cu optiunea Shadow Resolution in minim sau off. Pentru celelalte probleme, prietenii nostrii de la PCGamingWiki au mai multe solutii.

Pana atunci, galeria de screenshot-uri de mai jos o sa va arate cam cum ar arata acest joc cu detaliile „in blana” pe o configuratie NVIDIA. Restul de screenshot-uri presarate prin articol sunt facute pe platforma AMD urmatoare:

Ce-i un lucru bun in schimb este partea audio a jocului care a fost meticulos lucrata pentru a randa intreaga odisee a unui protagonist cu simt de justitie faustiano-patriotic intr-un univers distopic al anilor 60. Coloana sonora este una foarte buna, MachineGames optand pentru un feel mai industrial al jocului.

To be continued?

Wolfenstein: The New Order este un joc ciudat care incearca din rasputeri sa ne arate o fateta umana a unui protagonist considerat drept macho-ul american fara suflet. Natura eroului ne este dezvaluita, descoperim putin din perspectiva lui, insa cam asta ar fi tot. Am vrut sa ma atasez de povestea acestuia, de aliatii sau de inamicii sai, de intreaga distributie colorata a jocului, dar aparent MachineGames au ales sa duca povestea in complet alta directie.

Din acest moment, viitorul acestei serii legendare este incert, caci toate drumurile duc la o concluzie foarte trista si foarte enervanta, dar asta e! Poate umorul sec al intregului fir epic va rezulta intr-o continuare mult mai interesanta…..cine stie? Poate din nou vom revedea un Wolfenstein caruia nu ii este frica sa riste in a ne arata o tematica care sa ne explice cam cum sta treaba cu ocultismele naziste.

Personal, v-as recomanda sa va ganditi bine de tot daca acest joc v-ar tine ocupati pentru mai mult de o ora.HOWEVER! Daca sunteti tatici old school ai shooterelor sau fani inraiti ai brand-ului Wolfenstein si stiti ca aveti un PC capabil (sau o consola) cu care sa rulati acest joc fara probleme, atunci nu aveti ce pierde.

Wolfenstein: The New Order este in momentul de fata cel mai bun shooter al acestui an, insa acest lucru se poate schimba.

Notele mai jos cu parantezele de rigoare unde explic de ce am acordat nota respectiva.

• Gameplay: 8 (Combo bun de Old and New School FPS)
  
• Sunet: 10 (Sonorizare si OST de zile mari)
• Grafica: 8 (stil artistic dieselpunk distinct)
  
• Story: 8 (o poveste pretentioasa, dar care evolueaza seria)
  
• Performanta: 6 (optimizare de toata jena pe device-uri AMD)
  
• Overall: 8 (un joc decent pentru newcomers)