Cine avea impresia că Electronic Arts o să lase să moară o franciză care a contribuit cu ceva milioane de dolari la bugetul companiei s-a înşelat amarnic. Ca să citez pe cineva, „toată lumea este cu DLC-ul în freză” pentru a ţine gamer-ul lipit de monitor până ajunge murătură.

Când DLC-urile nu mai sunt suficiente şi venele gamer-ului nu mai pompează interes şi buzunarul dolari, „POOF!” apare sequelul, de cele mai multe ori sub aşteptările publicului flămând de noutăţi.

Când vine vorba de RPG-uri, această tradiţie a declinului continuărilor este deja legendă, dacă ne gândim la jocuri ca „Gothic” sau „Elder Scrolls”.

Pe de altă parte, BioWare, sunt aşi în materie când vine vorba de acest gen. Cu titluri care au avut succes nebun – Baldurs Gate, Neverwinter Nights, Mass Effect şi Star Wars: Knights of the Old Republic, BioWare au pus steagul în vârful dealului preferinţelor gamerilor.

În urmă cu un an, au lansat Dragon Age: Origins, un joc al cărui titlu era predestinat parcă să sufere o mulţime de continuări şi încurcături epice de proporţii telenovelistice. Elementele de action care le-au frizat pe cele de role-play au fost reţeta succesului. A fost ales RPG-ul anului de cei mai aspri critici de pe Internet şi nu numai. Firul epic foarte încurcat, atmosfera extrem de bine creată, violenţa excesivă condimentată cu dialoguri cinice, acide şi neruşinate plus câteva scene sexuale au trimis jucătorii în extaz, inclusiv pe mine.

La scurt timp au urmat DLC-urile şi iată ca la aproape un an de la apariţia primului joc, am apăsat „play” cu mâna tremurândă şi cu inima strânsă. Oare se ridică la nivelul precedentului? E doar un epigon?

 

 

Din Ferelden catre Kirkwall

Firul epic în Dragon Age II urmăreşte evoluţia lui Hawke, un refugiat care fuge împreună cu familia din calea ameninţării blight-ului din Ferelden şi Lothering, unde au loc evenimentele din prima parte a jocului. Fug şi fug până ajung în Kirkwall, oraşul care vă va deveni ce-a de-a doua casă şi unde vă veţi petrece aproximativ 70% din joc.

 

Fineţea intrigii constă în faptul că toată povestea este redată prin prisma unuia dintre membrii party-ului, un rogue dwarf, pe nume Varric, care este supus unui interogatoriu sub ameninţarea vio-…. erm, cuţitului unei anumite domnişoare aflată la ordinele uneia dintre cunoştinţele noastre din Origins.

DA II oferă opţiunea de a importa salvările, dacă le mai aveţi, din Origins pentru a menţine un storyline cât mai apropiat de evenimentele din jocul precedent. Aspectul ăsta, împrumutat de la Mass Effect oferă o consistenţă şi un feeling extraordinar jocului. Mai ales când observi că deciziile luate de tine în prima parte îţi influenţează evenimentele aici. Practic, există trei posibile continuări din Origins: „Martyr”, „Hero of Ferelden” şi „No compromise”. Vă las vouă plăcerea de a le descoperi în joc.

Dacă nu aţi terminat din întâmplare prima parte, puteţi importa totuşi salvările, iar jocul va completa intriga, în funcţie de cum aţi jucat.

Chiar şi deciziile luate de voi în DLC-urile „Awakening”, „Witch hunt”  şi „Gollems of Amgarrak” vor deveni plot-flags in sequel.

Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a cinci acte, destul de lungi dacă vă încăpăţânaţi, la fel ca mine, să rezolvaţi absolut toate questurile, nu doar main-questul. Durata aproximativă de joc, pe un nivel de dificultate normal, asigură aproximativ 24 de ore de joacă.

Dacă în Origins puteam alege o rasă anume, ei bine, DA II se poate juca doar ca muritor de rând. Femeie sau bărbat, la cratiţă sau la târnăcop. Pardon, warrior, rogue sau mag.

 

Gameplay

Gameplay-ul este în mare măsură similar cu cel din prima parte dar avem parte şi de lucruri noi.

În primul rând ordonarea inventarului. Dacă în prima parte rămâneam fără loc în desagă puteam să încărcăm membrii din party cu tot felul de prostii de care nu ne puteam despărţi, în DA II avem deja un „buzunar” numit junk. Junk-ul poate fi vândut pe bani frumoşi negustorilor din pieţe, de preferat celor din zonele mai defavorizate din Kirkwall. Acolo puteţi face bişniţă în toată regula.

Sloturile din inventar sunt limitate la 50, însă le puteţi mări cu 10 dacă cumpăraţi, destul de ieftin dealtfel, o desagă suplimentară.

Resursele pe care le adunai asiduu în Origins pentru a îndeplini cerinţele vreunei reţete de leac sau otravă acum sunt doar descoperite. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când descoperiţi o plantă sau un anumit tip de resursă naturală primiţi experienţă. Meşteşugarii şi medicii vă vor fi recunoscători şi veţi putea cumpăra leacuri, otrăvuri şi alte caraghioslâcuri la preţuri mai bune.

În al doilea rând, majoritatea armelor şi armurilor nu pot fi folosite de către membrii party-ului, utilizarea lor fiind restrânsă la personajul principal. Există zone şii comercianţi în Kirkwall care vând totuşi armuri şi unele arme care pot fi folosite de anumiţi membri ai grupului. Căutaţi bine prin low-town, există unele „goodies” care aşteaptă să fie descoperite.

Avem chiar şi un sistem mult mai simplu – care sincer mie îmi displace – de categorisire al armelor şi armurilor. Fiecare este notată cu un număr de stele, pe o scară de la 1 la 5 pentru a putea observa, cică, mai uşor ce elemente din inventar îţi sunt potrivite la nivelul . Păcat, de la calculul punctelor de armură combinat cu bonusuri s-a ajuns la „hai să guşti din sabia mea de cinci stele!!!”

În al treilea rând şi poate printre cele mai importante aspecte este sistemul de dialoguri. Spre deosebire de prima parte, starul jocului, chiar ARE voce! Vă va încânta cu vocea lui de playboy sau de amazoană cu fiecare prilej.

Ziceam mai sus că DA II a împrumutat sistemul de importare ale salvărilor din Mass Effect. Ei bine, nu este singurul lucru preluat. Sistemul conversaţiilor bazate pe trei nuanţe – împăciuitor, cinic sau ironic şi cel de brută cu patru clase, este similar cu cel din Mass Effect.

Cred că vă mai amintiţi de dialogurile dintre membrii grupului când vă plimbaţi de colo-colo prin Ferelden în Origins, în special comentariile pline de sarcasm făcute de Morrigan. Le puteţi uita. În DA II sunt seci, lipsite de substanţă şi chiar plictisitoare la un moment dat pentru că se repetă la nesfârşit. Varric cel puţin se dovedeşte un stereotip destul de enervant care te face să-l laşi la o bere în tavernă decât să-l mai iei cu tine prin questuri.

Ca şi în prima parte puteţi discuta cu membrii grupului pentru a afla detalii picante din viaţa lor personală, discuţii care se vor solda fie cu puncte de rivalitate sau de prietenie. Diferenţa este că nu puteţi vorbi cu ei oriunde, ci doar în anumite zone şi plot points. Pe de altă parte, nici nu mai puteţi oferi floricele şi pietre preţioase vreunui membru din party pentru a-l băga în pat pentru o partidă de „bagă eroul în catacombe”. Că tot vorbeam de distracţii nevinovate, am întâlnit la bordel – da, există un bordel în DA II  – un elf homosexual. Se pare că BioWare nu şi-au dat seama că 80% dintre jucători sunt bărbaţi cu orientări sexuale normale.

Telenovelele sau poveştile de dragoste există şi în această parte, însă nu sunt la fel de interesante ca cele din Origins.

Sistemul de luptă este aproape la fel cu cel din Origins doar că de data aceasta, s-a pus foarte mult accent pe „Finishing Blows”, secvenţe de film care sunt extrem de spectaculoase, filmate cu ajutorul engine-ului din joc.

Luptele sunt destul de banale, iar nivelul de dificultate decide doar numărul de inamici şi dimensiunea HP-ului acestora. Inamicii sunt aproape similari cu cei din Origins, un hoţ, mai un mort viu, darkspawn cât cuprinde prin catacombe, un mag care face prostii cu toiagul, un pitic mai hapsân sau un dragonaş rătăcit. Pe sistemul mulţi da’ proşti, se înghesuie să fie măcelăriţi. AI-ul nu excelează aproape deloc, singurele momente în care vă va fi pusă creativitatea şi gândirea strategică la încercare sunt luptele din Bone Pit. Aveţi grijă, nu se poate salva în timpul luptelor şi ţineţi aproape poţiunile.

Cel mai important lucru este strategia din timpul luptelor. De fiecare dată vă puteţi folosi de mediul înconjurător pentru a decide soarta unei lupte. Dacă controlaţi un „choke point” cu unul sau doi warriori (tanks) şi atacaţi de la distanţă cu mag-ul sau rogue-ul luptele vor deveni, după cum spuneam, banale. Combinaţiile între clase oferă bonusuri importante în timpul luptelor şi nu sunt de trecut cu vederea când aveţi de înfruntat un inamic mai potent.

Răsplata de după fiecare luptă este evident experienţa şi loot-ul. Armele, armurile şi restul de artefacte sunt destul de neinteresante, cu mici excepţii. Armele şi armurile din categoria „epic” sunt rare, şi ca în fiecare RPG, unele fac parte din seturi care, odată ce sunt completate, aduc cu sine bonusuri consistente.

Spre deosebire de primul DA, armurile nu îţi mai îngreunează mişcarea personajului în luptă sau travel, iar agilitatea nu mai contează decât în cazul în care îţi alegi o specializare în acest sens – ca rogue de exemplu.

Ca să facă lucrurile şi mai puţin interesante, BioWare s-au gândit că runele nu sunt atât de folositoare aşa că de data asta le găseşti pe toate tarabele dar arme sau armuri cu sloturi libere pentru ele sunt rare. Evident, runele vă vor fi inscripţionate pe arme şi armuri de Sandal, piticul retardat din prima parte.

Specializările caracterului vostru sunt două la număr, cea de-a doua v-o puteţi alege de la nivelul 14.

Dragon Age II urmăreşte, sau cel puţin urmărea, să păstreze o linie fină între genurile action şi RPG. Din nefericire acest lucru nu se prea întâmplă, iar cele două se cam confundă şi au transformat jocul într-un hack and slash destul de ieftin.

Ce m-a dezamăgit a fost neatenţia pentru detaliu. Ca să exemplific, am reuşit să înfrâng un high-dragon, una dintre cele mai puternice creaturi din joc aplicând strategia de mai sus ba chiar atacând de la distanţă cu „fire-magic” o creatură care în mod normal ar fi trebuit să fie imună la fire spells. Pe lângă asta, magul este overwhelming. Mai concret, dacă apuci să castezi un firestorm pe un grup destul mare de inamici, până ajung warriorii să se angajeze în luptă, nu mai rămâne nimic din ei.

Capcanele şi restul de ambuscade sunt previzibile şi le puteţi ocoli sau dezarma destul de uşor cu rogue-ul. Oricum, de la un nivel anume, le puteţi ataca orbeşte, damage-ul fiind destul de mic.

Questurile în schimb sunt la fel de încurcate şi pline de dramatism. Fie că alergi să salvezi un grup de mineri de dragoni, fie că salvezi un prăpădit de cavaler de la moarte sau te bagi într-o expediţie pentru bani, onoare şi o poziţie socială mai bună, în cazul tuturor trebuie să îndeplineşti un număr de condiţii pentru a le putea rezolva. Adăugaţi o serie de conversaţii lungi şi plictisitoare şi vă puteţi simţi ca la un veritabil talk-show.

Spuneam că jocul arată fenomenal. Detalii acestea le discutăm în pagina următoare.

 

Grafica si sunet

EA au pus biciul pe BioWare şi au cerut ca engine-ul – varianta îmbunătăţită a Eclipse, engine-ul original, acum denumit Lycium – să beneficieze de toate bunătăţile DirectX11. Consoliştii au cam înghiţit în sec în momentul în care a apărut demo-ul.

Din nefericire, pentru că EA au pus prea mult accent pe grafică şi action şi mai puţin pe storyline şi gameplay l-au determinat pe unul dintre lead-designerii BioWare, Brent Knowles, să demisioneze. În momentul în care EA şi BioWare au lansat demo-ul, acesta a declarat că „jocul promite ţinând cont de ciclul de development extrem de scurt”. Aceeaşi părere o împărtăşesc şi eu, ca şi unul dintre forumiştii noştri care a declarat că „Dragon Age II a pierdut sentimentul de epic în defavoarea elementelor action”.

Cerinţele de sistem recomandate sunt accesibile zonei mainstream – entry level:

• CPU:  Intel Core 2 Quad 2.4 GHz sau echivalent, AMD Phenom II X3 Triple core 2.8 GHz
• RAM: 2 GB (4 GB pentru Vista şi Windows 7)
• HDD: 7 GB
• GPU: RADEON HD3850 512 MB (pentru DirectX11 – RADEON HD 5850), NVIDIA 8800GTS 512MB (pentru Direct X11 – NVIDIA GTX460)

Efectele vizuale sunt fenomenale. Scene de luptă, plimbări prin oraş sau prin sălbaticie, cavernele, toate au un aport important la atmosfera jocului. Eu l-am jucat folosind un Intel Q6600 la 3,4 Ghz, 4GB RAM şi un Radeon HD6870, iar jocul s-a mişcat şi s-a încărcat destul de rapid, fără sacadări sau freez-uri. Unele screen-uri de loading sunt mai lungi însă acest lucru ţine de calcularea deciziilor şi de plot-points.

 

 

Iluminarea este iarăşi un plus. Ilustrarea unor zone din low-town şi dark-town este sumbră şi întunecată. Dragon Age II are un renderer ce poate reda texturi la rezoluţii mult mai înalte faţă de precedentul şi cum era de aşteptat, tesselation-ul este folosit din belşug pentru a mări nivelul de detaliu al clădirilor dar şi al terenului.

Avem chiar şi ambient occlusion şi este un deliciu să urmăreşti cum se preling umbrele inamicilor pe lângă clădiri sub lumina lunii pentru ca apoi să îi priveşti arzând , după ce ai folosit un fireball bine plasat. Ah, da, arzând şi ţipând.

 

Că tot veni vorba de ţipete, sunetul este unul dintre punctele extrem de tari ale jocului. Fie că hălăduieşti prin Free-Marches, pe Wounded Coast, prin oraş sau pe sub el, muzica este extrem de expresivă şi sugestivă. Inon Zur, compozitorul israelian care are la activ soundtrack-urile jocurilor Fallout, Baldurs Gate şi Dragon Age: Origins, s-a întrecut din nou pe sine. Practic, soundtrack-ul este singurul lucru care te face să ţipi în gura mare în noapte „La arme!!” şi „Măcelăriţi-i pe toţi!” lovind cu pumnul apoi tasta pentru pauză pentru a-ţi construi rapid strategia de luptă.

Per total, atmosfera este destul de bine construită, însă lipseşte elementul de surpriză al storyline-ului care să îţi facă pielea de găină şi să aştepţi deznodământul cu inima strânsă. Sau eventual partea a treia. Credeaţi că s-a terminat aici?

 

Concluzii

Dragon Age II a fost de departe unul dintre cele mai aşteptate jocuri ale anului. RPG-uri de proporţiile lui Dragon Age: Origins nu au mai apărut. Coroana e încă la el, pentru că, după cum spuneam, în Dragon Age II se resimte dorinţa avidă de „parale şi glorie” a celor de la Electronic Arts, aşa cum se reflectă şi în aspiraţiile personajului principal.

Ascensiunea celor de la BioWare se sperăm că nu se va opri aici şi că vor învăţa din greşelile comise în acest RPG surogat.

Nu este un cuvânt prea frumos, însă atunci când storyline-ul nu este secondat şi dublat de elemente puternice de role-play, ci mai degrabă de elemente care îmi amintesc de Max Payne în pleistocen, iar deciziile tale duc la un deznodământ previzibil după 60% din joc, Dragon Age II lasă un gust amar. Pe cât de mult l-am aşteptat, pe atât de mult m-a dezamăgit.

Există şi aspecte frumoase pentru care merită să fie jucat, însă aduce mai mult a DLC puţin mai lung şi mai prost decât a continuare. Limitarea alegerii rasei la una singură, imposibilitatea de customizare a membrilor din party şi mai ales lipsa aspectelor „magice” ce se regăsesc în Origins sunt o combinaţie care i-a fost fatală.

Singurele motive pentru care vi-l recomand este palmaresul şi poate curiozitatea de a vedea cum au evoluat lucrurile după ce aţi terminat prima parte.

 

Storyline: 8

Grafică: 9

Sunet: 10

Gameplay: 7

Overall: 8,5