„Regele a murit! Trăiască regele!” Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit şi le aud în continuare de la toţi jurnaliştii şi gamerii cu care am discutat sau ale căror materiale le-am citit. Cu stoicism. Le-o fi murit regele însă nu şi regele meu.

Avalanşa de materiale şi critici pe marginea subiectului a demarat de la anunţarea jocului acum 14 ani. Nimeni nu a avut parte de o experienţă „hands-on” însă toţi îşi expuneau părerile întărindu-le cu argumente foarte solide bazate pe zvonuri extrase din aer.

14 ani. Patru studiouri. Trei platforme. Un singur publisher. Miliarde de materiale scrise pe genunchi ce meritau citite duminica după amiaza pentru amuzamentul veteranilor care ştiau ce înseamnă un shooter fără controller de Xbox360 şi Playstation, dincolo de misiuni fără substanţă, fără indicaţii pentru copiii bolnavi de ADHD ce nu pot sa termine o misiune fără a consulta DLH.net pentru walkthrough pentru că nu sunt în stare să citească indicaţiile precise oferite de NPC-uri.

Superficialitatea jocurilor produse în ultima vreme este binecunoscută. În ultima vreme industria nu mai este condusă de zei precum Carmack sau Romero ci de costume puse pe făcut bani. Jucătorii fanatici de World of Whorecraft, Battlefail în frunte cu trişorii denumiţi de mine peiorativ, ModernWarfags, se bat cu pumnul în piept că francizele lor sunt cele mai tari, pierzând pe drum esenţa unui joc: DISTRACŢIA.

Trecând peste aceste aspecte triviale – jocuri proaste pentru jucători cu iq subunitar – revenim la obiectul discuţiei de azi, Duke Nukem Forever.

Duke 3D a fost mai degrabă un duce după cum îi spune numele şi nicidecum un rege aşa cum l-au promovat toţi. Caleb, eroul paralel creat de 3D Realms pentru franciza „blood” nu a avut parte de atâta promovare însă publicitatea te poate transforma peste noapte din cerşetor în prinţ sau viceversa.

După 14 ani franciza a fost reanimată şi pusă pe roţi gata pentru a mai smulge nişte gologani din mâinile fanilor. 2K & co. au încercat să aducă jocul pe toate platformele şi sperau ca sequelul să fie un hit care să spargă toate topurile fără a elimina din toată ecuaţia elementul DISTRACŢIE. (Poză „furată” de la Kotaku.)

Jumătate din acest plan ce avea ca scop cucerirea jucătorilor de peste tot a reuşit doar pe jumătate pentru că nu s-a luat în calcul publicul ţintă care în momentul de faţă a trecut de perioada în care admira stripperiţele cu ţâţe pixelate în barurile din Duke3D. Sunt totuşi 14 ani diferenţă, generaţiile se schimbă, îmbătrânesc, iar puştii cu acnee din ziua de azi, cu un controller de xbox într-o mână, unu’ de PS în cealaltă şi băţul de WII în buzunarul de la pantaloni, nu mai zâmbesc la glumiţe deochiate şi nici nu mai salivează la nurii gagicilor din jocuri.

Dar pentru a argumenta cum trebuie aceste aspecte trebuie să le inspectăm pe rând pe fiecare şi să arătăm generaţiei de consolişti cam cu ce se mânca un shooter „pe vremea noastră”.

Am îmbătrânit şi Devastatoru’ mi-a cam ruginit dar tot mai pot să îmi plantez cizma în armurile voastre verzi de jucători de Halo.

Let’s ROCK!

 

Story, gameplay si sunet

Acţiunea începe la 12 ani distanţă de prima parte, iar „ducele” trăieşte ca un rege. Toată lumea îl doreşte, toată lumea îl aclamă, clădirile îi poartă numele, iar gagicile se înroşesc când îi văd frumuseţea de Colt M1911. Nu s-au înroşit doar gagicile ci şi pudicii care au început jocul, ca şi mine, în timp ce Nukem medita la partea de oral două gemene.

Story-ul este destul de straight-forward fără telenovelisme ieftine. Tu trăieşti ca un rege, extratereştrii cei răi s-au întors şi toată lumea vrea pace, în frunte cu primarul care nu mai vrea să plătească oalele sparte de tine în operaţiunea de salvare a Pământului.

Intriga este la fel de ieftină: extratereştrii n-au revenit pentru a sta la coadă la Burger King ci pentru a încerca, din nou, să îşi pună tentaculele jegoase pe planetă – prima greşeală. Continuă cu asaltul asupra punctelor strategice ale oraşului – a doua greşeală. Răpirea femeilor în scopuri educa… pardon, de perpetuare a rasei extraterestre este greşeala fatală şi Duke scoate de la naftalină pistolul şi shotgunul pentru a-şi recupera menajera, bucătăreasa şi ibovnicele. Ce ne-am face oare fără femei?

Puşca şi cureaua lată….

…ce bărbat era Duke acum 12 ani. Cam aşa începe toată acţiunea după toată abureala de început, un preambul prea lung dar amuzant.

Gameplay-ul este neschimbat. De la glume deochiate şi pline de „modestie” , jocurile stupide de pinball şi de noroc din cazinouri şi până la arme, totul este de şcoală veche. Mai că mi-a dat o lacrimă când mi-am pus labele pe Devastator şi pe Railgun.

Situaţiile penibile îşi fac loc cu precădere la finalul fiecărei misiuni însă în orice moment poate apărea câte un personaj enervant pe care îl poţi lua la pumni, o cutie de bere care te face să ţinteşti mereu pe lângă inamic sau poţi să îţi admiri posteriorul bine lucrat în fiecare oglindă sau suprafaţă lucioasă din nivel.

Unele chestii pe care le faci au darul doar de a destinde atmosfera sau doar de dragul umorului retardat însă unele au scopul de a a-ţi creşte bara de EGO sau umili adversarii.

Bara de EGO este unul dintre lucrurile pe care DNF le păstrează din era străveche a jocurilor video. Bara de sănătate este sublimă în jocurile contemporane însă lipseşte cu desăvârşire.

Lipsesc totuşi armurile. Sub pretextul că armurile sunt pentru păsăricile care joacă Halo – MORI, Microsoft! – singurele power-ups disponibile sunt borcanul cu vitamine aka steroizi şi berea care te nesimţeşte în asemenea hal încât nu simţi pumnii încasaţi de la porcii de poliţişti (mă scuzaţi, traducere grobiană).

 

Restul se desfăşoară de la sine aşa cum ar trebui – mai tragi cu ochiul la o distracţia nevinovată în dormitor la gemene, tragi de fiare, te joci cu şobolanii şi cu alte chestii din categoria „Câh! nu băga în gură că te bate mama!!” în timp ce măcelăreşti extratereştrii puşi pe rele. Distracţie uşoară cât cuprinde, sânge şi metode de ucis sunt, gagici avem, glume porcoase cât cuprinde plus nivele în care te dai cu maşini telecomandate sau monster-trucks.

Puzzle-urile sunt rare, iar nivelul de dificultate este pe pot pune probleme doar atleţilor pasionaţi de body-building – apropiat de zero. Nu spun că nu sunt totuşi amuzante.

Gameplay-ul este liniar, duce la un singur final şi nu poţi alege ce decizii să iei, nici măcar în privinţa mărcii de bere pe care o bea Duke. Obiectivele nu sunt marcate pe hartă şi asta dă savoare jocului. Într-o epocă unde totul ţi se dă mură-n gură şi în fiecare joc nou ţi se arată cu săgetuţe ca la copiii bolnavi de autism pe unde să mergi, ce trebuie să faci şi pe cine ai voie să ucizi şi pe cine ai voie să f… scoţi la film.

Layout-ul tastaturii este acelaşi ca în vremurile bune. Nu trebuie să faci mega combinaţii de taste ca să schimbi armele sau să foloseşti ceva din inventar.

Mecanica jocului este la nivelul de acum 14 ani, adică precară. Săriturile lui Duke, cadavrele care cad în moduri ciudate şi modul în care anumite obiecte dure ricoşează din podea ca şi cum ar fi din cauciuc te fac să te gândeşti că programatorii au fost corigenţi la lecţiile de fizică.

Momentele scriptate sunt bine făcute şi se observă din nou graba în care a fost făcut jocul atenţia fiind concentrată doar pe anumite momente cheie.

Muzica e aceea care ne gâghilă plăcut urechile

şi ne toceşte nervii, cel puţin în DNF. Sunetul este la un nivel satisfăcător cu 141 de piese şi short – samples care să menţină nivelul de andrenalină ridicat în orice moment. De la industrial metal până la heavy metal, riff-uri de chitară amestecate cu urlete, grohăituri şi explozii, totul crează un efect de film ca în filmele cu Bruce Willis.

Ne toceşte nervii pentru că în unele momente se repetă şi uneori te face să porneşti discografia „In Flames” doar pentru a scăpa acelaşi moment repetitiv de tensiune care se acumulează într-un boss-fight.

 

Grafica si 3D Vision

Acţiune şi motor!

În perioada super-mega-extra-lungă de dezvoltare în care proiectul Duke Nukem Forever a fost plimbat de la un studio la altul, jocul a folosit diferite engine-uri grafice. N-are sens să înşir aici toate etapele, o să vă spun doar că DNF foloseşte ca engine grafic Unreal Engine 1.x build 613 şi că are un renderer grafic capabil DX9. Engine-ul grafic este o armă cu două tăişuri – pe de o parte cerinţele de sistem sunt modeste, iar pe de altă parte avem publicul flămând de efecte vizuale din categoria „rânjet tâmp”.

Texturile sunt acceptabile, efectele modeste, apa e redată destul de bine. Pe toată durata jocului nu am observat bug-uri, flickere sau texturi plasate aiurea. După paişpe ani de dezvoltare ar fi fost culmea. Totuşi unele efecte sunt enervante prin aplicarea defectuasă. Mă refer la blur-ul excesiv prin care se încearcă un efect profunzime, dar care produce lacrimi la propriu în ochii oricărui jucător.

Spaţiile vaste sunt bine construite chiar dacă uneori sunt prea mari şi te fac să te simţi ca într-un RPG şi nu într-un shooter unde totul trebuie să se succeadă rapid.

Configuraţia sugerată de căte producători pentru rularea jocului este una mainstream:

• CPU: Intel Core 2 Duo@2.4 Ghz / AMD X2@2.4Ghz
• RAM: 1GB
• HDD: 10GB
• GPU: NVIDIA 8800GTS / RADEON HD3850

Noi ne-am distrat pe mai multe configuraţii: de la Intel Q6600 şi Radeon HD6870 până la Intel  i7 875k şi SLI cu două NVIDIA GTX560 cu toate detaliile setate pe high şi maximum de anti-aliasing. Cum era de aşteptat a rulat ireproşabil, fără sacadări şi fără să îngheţe. Singura mea nemulţumire majoră este legată de loading time-ul care este neaşteptat de mare chiar dacă ai pe monitor câte o imagine amuzantă cu hotel „Fellatio” şi mesaje la fel de neruşinate.

Grafica este întradevăr destul de prăfuită, iar mecanica jocului lasă de dorit dar nu poţi avea aşteptări foarte mari de la un joc care trebuia să fie lansat în urmă cu 14 ani. Nivelurile sunt diverse dar într-un fel sau altul se vede graba care a dat peste designeri.

Framerate-ul a stat fixată undeva la 60 FPS în regim single-card însă s-a înjumătăţit imediat ce am adus în scenă NVIDIA 3D Vision.

 

DUKE NUKEM FOREVER 3D

Nu puteam să stăm cu mâinile în sân şi să lăsăm să treacă pe lângă noi posibilitatea de a ne distra cu NVIDIA 3D VISION mai ales acum, în noua eră a 3D-ului. Zis şi făcut, am făcut rost de o pereche de ochelari 3D VISION, am rechiziţionat un monitor BENQ XL2410T cu o rată de refresh de 120Hz şi două NVIDIA GTX560.

Gagicile din Duke Nukem n-au arătat niciodată mai bine. Performanţa single-card s-a ridicat la 30FPS cu toate detaliile la maxim. Nici mai mult, nici mai puţin. Jocul a rulat perfect. În momentul în care am aruncat în joc şi cea de-a doua placă grafică frame-rate-ul s-a dublat, menţinându-se din nou fix la 60FPS.

 

Am ajuns la concluzia că jocului îi stă foarte bine cu 3D-ul şi înclin să cred că jocul a fost dezvoltat special ca platformă demo pentru 3D Vision. Am încercat până acum destule jocuri folosind 3D Vision printre care Unreal Tournament 3, Crysis 2 sau Call of Duty Modern Warfare. Fiecare mi-a dat dureri de cap şi la propriu şi la figurat. Ţintitul este execrabil, durerile de cap apar la 10 minute de joc, iar performanţa este înjumătăţită datorită rezoluţiei la care trebuie rulate jocurile.

În DNF am avut timp să mă joc cu toate budele din nivel în timp ce mă feream de atacurile extratereştrilor atât de bine a rulat. Un punct în plus pentru NVIDIA. Aveau nevoie de un joc cu nume „greu” care să ruleze excepţional pe 3D VISION.

Şi da, pozele de mai sus sunt făcute prin ochelarii 3D NVIDIA. Am încercat pe cât posibil să vă arătăm cum se vede jocul 3D. Poate unii dintre voi vor avea ocazia şi norocul de a experimenta scenele „fierbinţi” şi pline de acţiune.

 

Concluzii

I’m bringin’ SEXY BACK!

E adevărat! Dacă poţi să treci peste părţile rele ale jocului şi esti un veteran al genului nu poţi să nu apreciezi grija pentru detalii, accentul pus pe distracţie şi gameplay-ul. Am auzit şi ascultat cu foarte multă răbdare păreri diferite, păreri negative şi păreri bune. Eu fac parte din categoria din urmă.

Jocul arată întradevăr ca un remake şi nu ca un reboot al francizei. Grafica este învechită, practic texturi aduse la zi aplicate pe un level design din era de glorie a shooterelor. Sunetul te menţine în formă şi plin de andrenalină dar este repetitiv.Toţi voiam să se întoarcă Duke Nukem dar voiam ca în toţi aceşti ani să fi evoluat puţin.

Dar nu din cauza asta îţi transpiră mâna pe mouse. Nu asta te face să loveşti cu pumnul în tastatură când ai ratat o săritură sau un boss-fight.

Momentele în care semnezi autografe, lupta din postura de mini-duke, nivelurile întortocheate, lipsa obiectivelor şi misoginismul extrem dau jocului o alură de FPS relicvă, un joc „cum era odată „, un joc de care mai avem nevoie din când în când pentru a aminti producătorilor ce trebuie să facă pentru a aduce zâmbetul pe buzele jucătorilor de vârstă 25+.

Din nou, totul depinde dince punct de vedere priveşti problema. Mai mult ca sigur cei de la 3D Realms au fost foarte bucuroşi când au observat hype-ul creat cât şi extrem de uşuraţi când au văzut credits-urile la finalul jocului. Noi am fost extrem de entuziasmaţi. Nu marea majoritate ce-i drept. Bulletstorm a adus acţiune împachetată în glume porcoase şi grafică foarte colorată şi a fost extrem de apreciat. Poate asta i-a fost fatal lui Duke. Dar poate se va întoarce şi vom vedea ceva noutăţi.

Până atunci, iată notele mele pentru DUKE NUKEM FOREVER:

Storyline: 7

Grafică: 7

Sunet: 9

Gameplay: 8

Overall: 7.75